Cutiile sunt „micropoeme cotidianiste”, scrie Ștefan Manasia în prezentarea volumului de debut al Cătălinei Bălan, pe care autoarea „şi-a tatuat – de la o vîrstă la alta – biografia. Cu fantasmele, clovneriile, candoarea, dar şi cu anxietatea, luciditatea, amăreala ei.”

Vă invit să deschideți aceste cutii „ale timpului”, citind, pentru început, dialogul meu cu autoarea în rândurile ce urmează.


Știu că trăiești dintotdeauna în proximitatea poeziei, a literaturii în general, știu că ai frecventat cenacluri, ai participat la lecturi publice și festivaluri (poate ne povestești succint mai multe amănunte). Cum s-a întâmplat acest debut și cât timp l-ai pregătit?

Cătălina Bălan: Am cunoscut Bucureștiul întâi și întâi după locurile lui literare/scriitoricești. Astea sunt primele repere pe care mi le-am luat în oraș și după care mă ghidez și acum. Îmi amintesc primul Bookfest la care am participat, în 2004, când încă se ținea la TNB. Îmi amintesc terasa La Motoare, unde se adunau scriitori și mă fascina libertatea lor și felul în care discutau serios despre poezie, așa cum se discută chestiunile serioase în orice minister sau organizație internațională ca Națiunile Unite. De aceea, pentru mine, literatura și poezia au fost dintotdeauna lucruri serioase. Câte festivaluri și lansări am moderat la Club A pe vremea când eram PR al editurii Casa de Paruri Literare! Ai mei m-au inclus în lumea lor scriitoricească în mod natural. Ei au un stil de parenting foarte hipiot și nonconformist, ceea ce a făcut ca eu și fratele meu, Felix, să fim parte a programului lor încă de foarte mici, fără prea multe complicăciuni. Dacă mergeau părinții la un cenaclu, mergeam și noi cu ei. Până când am crescut puțin și am început să mergem din proprie inițiativă. Am urmărit din copilărie, cum urmăresc și acum, cele mai relevante evenimente literare și culturale din țară. În adolescență aveam mai mult timp să particip la festivalul, happeninguri, lansări șamd. Acum, cu un full-time job, mi-e mai greu să ajung peste tot unde mi-ar plăcea, dar sunt în continuare la curent cu ce se mai publică și ce tineri scriitori mai apar în toate colțurile țării.

Trăind în acest microcosmos bucureștean ultra poetic, am început să și scriu. Dar nu m-am grăbit să public, n-am vrut să devin cu tot dinadinsul poetă, să fiu prezentată neapărat ca scriitoare. Literatura este pentru mine o pasiune, nu un scop în sine. Scriu de pe la nouă ani, chiar îmi amintesc momentul în care am scris prima poezie. Proiectul cutiilor s-a creionat la prima ediție a Taberei de Creație de la Săvârșin la care am fost invitată, în 2011. Apar în antologia „Deranj” câteva cutii, am mai publicat cutii și în numărul 8 al revistei Poesis International, din martie 2012. Îmi dau seama acum că volumul meu de debut este, de fapt, printre cele mai ample proiecte la care am lucrat până acum. N-am inclus în carte nicio cutie la întâmplare.

Volumul se intitulează Cutii. Pe lângă ciclul Cutiilor cartea conține însă și un altul. Ne vorbești puțin despre oraș, iubire și ce mai rămâne din ea?

Cătălina Bălan: Într-adevăr, cartea e structurată în două părți. Practic, sunt două grupaje pe care le poți citi cum vrei tu, ca poeme lungi, pe episoade, sau ca grupaje în sine, în care piesele de puzzle pot fi personalizate în funcție de nevoia și fantezia de moment a cititorului. „Orașul, iubirea și ce mai rămâne din ea” e un grupaj în care îmi îndrept privirea din interiorul cutiei spre exterior. În acest grupaj am scos capacul cutiei și, de pe marginea ei, mă uit cu binoclul la oraș și la oamenii care-l populează. Câteodată, mă mai uit cu coada ochiului și înapoi în cutie, la ce am adunat acolo și n-a încăput în primul grupaj.

Spui: „am adunat diverse cutii și compartimente/ pe unele nu le voi mai deschide niciodată/la altele revin obsesiv, sistematic”.
Ce ai strâns în aceste cutii? Ce iese din ele când le deschizi?

Cătălina Bălan: Uneori mi-e teamă că iese prea mult, chiar dacă știu că doar expunându-te și renunțând la teama de a te arăta vulnerabil poți scoate cu adevărat o poezie bună, un text autentic, ceva relevant pentru cititori, dar și pentru tine însuți. Cutiile acestea sunt pline de imagini, gânduri, experiențele mele cele mai relevante din anii în care am lucrat la proiect.

Cutiile vorbesc despre spațiul tău interior de acasă. Acolo, în cutii este viața ta de acasă, legăturile tale cu cei apropiați, cu lucrurile care te înconjoară acasă. Cum ai defini /delimita, în alte cuvinte, acest acasă – și, mai mult, spațiul tău personal de acasă?

Cătălina Bălan: Nu-mi place să vorbesc despre spațiul meu personal și despre acasă altfel decât la adăpostul poeziei, la adăpostul cutiilor cu capac, în care nimic rău nu mi se poate întâmpla. Poezia e singurul teritoriu, singurul spațiu în care nu mi se pare prea mult să mă arăt așa cum sunt, fără nici un scut. În cutii sunt un cosmonaut ce poate respira pe Lună chiar și fără costum de protecție. Cum încep să vorbesc despre spațiul meu de acasă fără cutii, cum încep să mă sufoc. Cred că aici se trasează limita.

Deși Cutiile sunt despre microcosmosul tău, despre teritorii, relații, instanțe personale, în poemele tale ai strecurat și mesaje cu trimitere mai largă, să-i spunem de critică socială. Cum a apărut acest „nouă nu ne mai dă nimeni ulei de pește / cu lingurița / de unde și nevoia de a ieși în stradă / pentru că / problemele și alte chestiuni / nu se rezolvă de la sine”? Ți-ai dori, în creațiile tale viitoare, să prospectezi mai mult zona aceasta de critică la adresa realităților socio-politice?

Cătălina Bălan: Revolta și riposta socială vin la pachet cu niște emoții foarte puternice, de care poeții nu sunt străini. Poeții nu trăiesc izolat, ei sunt parte a acestei societăți și, de cele mai multe ori, sunt cei care trăiesc cel mai acut problemele și nedreptățile. Și, din păcate, ei trăiesc acut inclusiv din punct de vedere material aceste nedreptăți, pentru că ei fac parte, în România, din una dintre cele mai vulnerabile categorii sociale. Nu-mi vine în minte niciun poet român care să își permită luxul să trăiască exclusiv din scris. Și mă refer la o minimă decență, nu la lux. Cu toții fac poezie când și unde apucă, după joburi solicitante care de multe ori nu au legătură cu literatura.

Conceptul de teritoriu este important la mine în cutii ca element care îți determină acțiunile și care-ți influențează gândirea. Așa cum tu, ca individ, îți lași amprenta în felul în care evoluează spațiul pe care îl populezi, așa și tu, la rândul tău, ești modelat de felul în care spațiul se dezvoltă. Iar în poezie, scrii despre ceea ce știi, despre ceea ce trăiești. Nimic nu e mai concret decât spațiul în care te afli. Iar în România, chestiunile sociale și cele politice sunt atât de arzătoare, atât de frustrante, încât n-au cum să nu se regăsească în ceea ce scriu. Socialul și politicul mă preocupă în general, nu doar în literatură, nu cred că aș putea disocia aceste preocupări de zona poetică.

1

la București, viața a început să aibă rafturi
o normalitate de invidiat
multe cutii
2 părinți
cântar de bucătărie
jocuri de societate
o serie lungă de normalități care impresionează
numai dacă ți-ai antrenat creierul să nu depășească
o anumită linie de discreție
un prag de bun-simț
dincolo de care normalitatea cozilor la supermarket
e un lux de neînchipuit
să nu găsești loc de parcare un lux de neînchipuit
să te trezească radioul la 7h00 dimineața cu imnul țării
un lux de neînchipuit
tu să fii pe teritoriu îmbrăcat în pijama
pe punctul de a merge la școală
unde accentul de-abia se mai observă
un lux de neînchipuit
iar programul cornul și laptele ți se adresează și ție

8

tu doar să fii aici
să însemni ceva pentru noi
nu trebuie să pregătești nimic
îți vom da un loc la mijloc
și vom asculta praful
cum îți cade imperceptibil
pe umeri

22

când i s-a stricat laptopul
mama a scos trei cutii și un sertar plin cu foi
teancuri peste teancuri de hârtie
generația ei va fi una de pensionari cuminți
care nu ne vor face probleme
din fața monitoarelor luminoase
le vor trimite nepoților link-uri
și emoticoane

Pentru că am spus acasă, iar tu spui și orașul (în al doilea ciclu de poeme), te-aș întreba cum percepi tu Bucureștiul? Cum te raportezi la acest oraș?

Cătălina Bălan: Bucureștiul este spațiul în care mă simt cel mai bine, cel mai acasă. Niciun alt loc din cele pe care le-am vizitat până acum nu mi-a oferit siguranța și extraordinara senzație de apartenență așa cum îmi oferă Bucureștiul. Aici știu în orice moment ce să fac, cum să mă descurc, indiferent de ce mi se întâmplă. M-am sincronizat cu ritmul orașului și mă simt bine aici, cu toată aglomerația și cu toate imperfecțiunile care i se pot reproșa unui București în care contrastele uriașe dintre sărăcie și bogăție, dintre decență și limită a decenței se accentuează în fiecare zi.

Vorbind despre cutii, spuneai că la unele dintre ele revii „obsesiv, sistematic”. Mă leg de cuvintele tale ca să te întreb mai multe despre „obsesiile” tale poetice (să le spunem și preocupări tematice).

Cătălina Bălan: Ajung să-mi analizez apucăturile poetice doar în situații ca acestea, când sunt întrebată direct. Mă preocupă acel acasă de care mă întrebai mai devreme, un acasă interior, dar mă preocupă și acasă înțeles ca spațiu politic și social în care trăiesc. Aceste două fațete ale monedei sunt indisolubil legate, nu cred că ar putea vreodată să înceteze să coexiste, să înceteze să se influențeze reciproc în felul în care îmi construiesc textele.

Care este mecanismul, dacă există unul, prin care îți aduni gândurile disparate, replicile culese din preajmă pentru a le da substanța comună a unui poem, a unui singur mesaj poetic?

Cătălina Bălan: De cele mai mute ori, scriu în telefon, într-o notiță, gândurile care mi se par suficient de interesante pentru a devenii cutii. De obicei, îmi vin astfel de gânduri când sunt pe fugă, prin oraș, în drum spre serviciu sau pur și simplu plimbându-mă liniștită. Străzile Bucureștiului sunt foarte diferite între ele, de la luxul din Primăverii până la cutiile de chibrituri din, să spunem, Militari sau Titan. Parcă mai cu avânt mergi pe Aviatorilor decât printre blocuri, altfel de gânduri îți trec prin minte. Când adun laolaltă ce am notat, observ că există un ritm inerent al bucăților, de parcă le-aș fi scos una câte una dintr-un întreg. Așa am simțit că a fost pentru cartea de debut. Nu știu cum va fi la ce voi scrie apoi.

Cătălina Bălan | Credit foto: Arhivă personală C.B.

Scrii o poezie de notație succintă, lapidară, eliberată de „zorzoane” stilistice. Ce figuri de stil îți plac totuși? Pe care le simți adecvate mesajului tău poetic și le integrezi în scriitura ta?

Cătălina Bălan: Nici în comunicarea de zi cu zi, nici în ceea ce scriu, nu îmi plac zorzoanele inutile, artificiile stilistice. Îmi place când totul e clar, succint, la obiect și nu poate lăsa prea mult loc de interpretare. Dacă ar fi să aleg un procedeu stilistic preferat, probabil acela ar fi ingambamentul. La figurile de stil nu mă gândesc foarte mult, dacă îmi ies, e mai degrabă involuntar.

Înainte să-ți adresez următoarea întrebare, am o alta: cum te situezi vizavi de cuvântul poetă (sau scriitoare)? Este o simplă etichetă? Te simți poetă/scriitoare în viața de zi cu zi, de la un capăt la altul al zilei – sau doar ocazional?

Cătălina Bălan: Văd eticheta aceasta de poet(ă)/scriitor(scriitoare) ca pe o responsabilitate, ca pe o recunoaștere, ca pe un credit pe care îl primești de la cititori, care așteaptă mai mult decât o rimă sau două. Nu mă simt poetă non-stop. Nici nu știu dacă am dreptul ăsta, fiindcă am publicat o singură carte, și aceea abia a ieșit de la tipar. Nu știu dacă te poți autodesemna scriitor sau poet, nu prea cred că e elegant să faci asta. În orice caz, când e vorba despre scriitori adevărați/talentați, n-a avut nimeni, niciodată vreun dubiu că sunt scriitori. Oricum, eticheta în sine mă preocupă mai puțin. Impactul e cel care contează.

Cum împaci pregătirea ta profesională și jobul de comunicator cu vocația de scriitoare?

Cătălina Bălan: Domeniile de studiu pe care mi le-am ales, respectiv diplomația și știința politică, se completează foarte armonios cu sfera mea profesională de comunicare strategică business și corporate. Poezia e un refugiu foarte necesar, în care preocupările mele nu se schimbă, dar în care mă pot debarasa de orice constrângere și autocenzură. În poezie pot să fiu eu 100%, ceea ce e un lux în sine. Studiile, profesia și, cum îi spuneți dumneavoastră, vocația de scriitoare sunt elemente care se contrabalansează și care mă ajută să-mi mențin echilibrul, fiindcă fiecare are propriile filtre și specificități. Fiecare mă ajută să înțeleg mai bine lumea din jur, arătându-mi-o din perspective diferite.

Închei cu o întrebare despre poezie. Te exprimi pe tine, transmiți emoții prin poezie. Ce (altceva) îți mai dorești să fie / să facă poezia ta?

Cătălina Bălan: Vreau ca poezia mea să fie citită și să aibă ecouri pozitive. Îmi doresc să se regăsească în ea cât mai mulți oameni. E deja enorm să poți transmite emoția și dacă într-adevăr Cutiile mele transmit, nu pot decât să mă bucur.

Cătălina Bălan, „Cutii”, Editura Paralela 45, Colecția „Avanpost”, 2019, 112 pagini.


Cătălina BĂLAN (n. 1995, Chișinău) este absolventă a secției franceze a Facultății de Științe Politice, Universitatea București (2017) și a unui Master de Dimplomație în Economia Internațională, Academia de Studii Economice, București (2019). Între 2011 și 2014, PR junior al editurii Casa de Pariuri Literare. Debutează cu poezie la 13 ani, în Stare de Urgență, proiect publicistic nonconformist al unor oameni de artă de pe ambele maluri ale Prutului. Publică poezie, proză, critică și analiză politică în mai multe reviste (Observator Cultural, Contrafort, Revista la Plic etc.). Prezentă în antologii de poezie și proză din  România, Republica Moldova, Franța, Belgia, Elveția. A participat la diverse festivaluri literare și tabere de creație, a citit la cele mai importante cenacluri din țară și a luat câteva premii pentru poezie.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.