INTERVIURI AUTORI ÎN INTERVIURI Proză

Clara Usón: Nu știm cine suntem cu adevărat până când nu suntem puși la încercare

Publicat în 2012 și recompensat cu Premiul Național al Criticii din Spania, romanul Fiica Estului, semnat de Clara Usón, îndeamnă la meditație profundă pe tema relației biunivoce dintre destinul individual și istoria zbuciumată a unui popor.

Având-o ca protagonistă pe fiica generalului supranumit „Măcelarul din Balcani” în urma acțiunilor militare din timpul războiului din Bosnia (1992 – 1995), romanul scriitoarei barceloneze recreează tragedia personală a tinerei Ana Mladić, confruntată brutal cu adevăruri dureroase privind implicarea tatălui său în grozăviile înconjurătoare.

Fiica Estului construiește portrete memorabile, combinând ficțiunea cu cercetarea riguroasă, și sintetizează, cu o echidistanță empatică, conflictul ce a dus la dezmembrarea fostei Iugoslavii – o pagină încărcată de istorie, cu ecouri ce reverberează până în ziua de astăzi.

„Am încercat să fiu corectă și obiectivă în descrierea conflictului iugoslav, iar faptul că sunt străină m-a ajutat să nu fiu părtinitoare. Sunt detașată de cele întâmplate, dar, în același timp, sunt constrânsă de propria mea subiectivitate, de propriile mele simpatii”, a comentat Clara Usón în interviul acordat Revistei Paragraf.


Pentru început, o întrebare care, probabil, vi se adresează des: Ce v-a determinat să vă opriți asupra subiectului din Fiica Estului?

Clara Usón: S-a întâmplat așa cum li se întâmplă de obicei și altor scriitori. În urmă cu aproximativ zece ani, am citit un articol despre sinuciderea fiicei lui Ratko Mladić în The Times. Am fost intrigată de povestea tragică a unei fete frumoase de 23 de ani, care promitea, avea tot ce își dorea, era cea mai bună studentă a facultății de medicină, urma să devină în curând un medic de succes, era fiica unui bărbat considerat erou național… dar care a ales să se sinucidă cu pistolul-trofeu al tatălui său – o veche Zastava dăruită lui Ratko de tovarășii săi din Academia Militară din Belgrad în anii ’60, cu care acesta promisese să tragă doar pentru a sărbători nașterea nepoților săi.

De ce s-a omorât Ana Mladić? Articolul din The Times relata că, în martie 1994, ea fusese într-o excursie la Moscova, împreună cu colegii de facultate. Acolo s-ar fi iscat multe discuții despre război, iar Ana a revenit în țară complet schimbată, deprimată, nu mai putea învăța, nici dormi… Era clar că ceva se întâmplase cu ea în Rusia. Fiica lui Mladić s-a sinucis la doar câteva săptămâni după acea excursie. Nu a lăsat nici o scrisoare explicativă. A făcut doar acest gest final, folosind arma specială, vrând astfel probabil să-i comunice tatălui ei: „Mă omor din cauza ta, pentru că nu pot să trăiesc știind ce știu acum”.

Ana l-a pedepsit pe Ratko pentru că nu era un erou, așa cum îl considerase ea? S-a sacrificat pe sine însăși, întocmai ca o Ifigenie modernă? Dar dacă a vrut să-i trimită un mesaj, acesta nu a ajuns la el. Ratko nu a înțeles nimic. Aș spune, chiar dimpotrivă.

În ce a constat munca de documentare? Cât timp ați aprofundat acest subiect?

Clara Usón: Am fost mișcată, impresionată de această poveste foarte puternică, care semăna cu o tragedie grecească sau cu o dramă shakespeariană. Ca scriitoare, ceea ce mă interesează, mă împinge să scriu este condiția umană, contradicțiile sufletului omenesc. Dar atunci când am citit acel articol, trebuie să recunosc că habar nu aveam cine a fost Ratko Mladić, cu atât mai puțin fiica lui. Eram conștientă însă de faptul că ultimele războaie balcanice au fost foarte complexe și mi-am spus că a scrie pe o astfel de temă mi-ar fi depășit poate profunzimea de cuprindere. Era un subiect care ar fi trebuit abordat mai degrabă de un scriitor sârb, croat sau bosniac, nu de mine… Și atunci m-am angajat să scriu un alt roman.

După o vreme însă am simțit că tragedia Anei îmi persista în minte, îmi cerea să fac ceva și atunci m-am hotărât să scriu o proză de doar 70 – 90 de pagini. Am început să mă documentez și, tot făcând cercetări, mi-am dat seama că, pentru a putea scrie despre tragedia familiei, având în vedere că Ratko Mladić era cine era, trebuie neapărat să scriu și despre tragedia colectivă, despre dezintegrarea Iugoslaviei, despre războiul bosniac… Mi-au trebuit trei ani ca să fac asta.

Cum v-ați apropiat de Ana Mladić pentru a o transforma în personajul principal al romanului?

Clara Usón: Albert Camus a scris undeva că sinuciderea este singura problemă filosofică importantă – simplificând sau exagerând, poate. Dar faptul că cineva își ia viața ne înfioară fără doar și poate, ne face să reflectăm – cu atât mai mult când este vorba de o persoană tânără, cum era Ana Mladić, care la doar 23 de ani, în mijlocul nopții, a apăsat pe trăgaciul unei arme îndreptate împotriva ei înseși. Stăm și ne întrebăm: cum de-a putut face așa ceva? Cum a putut să se șteargă de pe suprafața pământului? Cum a putut să renunțe la viață, la singurul lucru de preț pe care îl avem pe lume, când știa foarte puține despre ea? Chiar nu și-a dat seama ce pierdea?

Ana nu era o persoană cunoscută. Când am început să mă gândesc la acest subiect nici măcar nu știam cum arăta, văzusem doar o fotografie a mormântului ei. Perseverența cu care am căutat să aflu mai multe despre ea mi-a fost recompensată un an mai târziu, când urmărind o emisiune de la televiziunea bosniacă, „60 Minuta”, am descoperit-o într-un filmuleț în care apăreau Ana, Ratko și Bosa (mama Anei) stând la taclale și glumind împreună cu niște prieteni, în ceea ce părea a fi o curte interioară sau o grădină. Am știut imediat că e Ana, pentru că următoarele imagini au fost cu înmormântarea ei, iar cei care la început tăifăsuiau în acel patio, au apărut ulterior îmbrăcați în doliu, cu chipuri grave și îndurerate, lângă un sicriu, cu o fotografie deasupra, asupra căreia aparatul de filmat a insistat îndelung. Era Ana, iar eu urmăream priveghiul ei. Au fost momente absolut tulburătoare.

Excursia la Moscova, autentică, a declanșat un fel de maturizare a Anei – a ajuns să-l vadă pe tatăl ei într-o lumină complet diferită. Câteva episoade – cel care se petrece în McDonald’s, sau întâlnirea Anei cu Ron, fotoreporterul foarte înverșunat împotriva războiului civil din Sarajevo – par și ele desprinse din viața reală. Cum ați construit aceste scene?

Clara Usón: Am făcut cercetări privind Moscova anului 1994, m-am documentat asupra stării generale de spirit (era o perioadă critică în Rusia), am aflat despre deschiderea primului McDonald’s, m-am informat în privința hotelurilor, a discotecilor, a vremii, am citit arhiva Russia Today, am stat de vorbă cu tot felul de persoane, ruși și spanioli, care locuiau la Moscova în acea perioadă.

Până la urmă am scris un roman, nu un eseu sau o cronică, faptele reale sunt amestecate cu secvențe fictive.

Ana a fost într-adevăr la Moscova, în martie 1994, împreună cu câțiva colegi, pentru a sărbători absolvirea facultății în acel an. Am citit despre asta în The Times, dar și în alte ziare din Serbia și Bosnia și, cel mai important, într-un text al Ljiljanei Bulatović, o jurnalistă sârbă, naționalistă aprigă, prietenă și biograf al lui Ratko Mladić.

În articolul intitulat „Mi-a luat inima cu ea”, relatează o vizită de condoleanțe pe care i-a făcut-o generalului Mladić după moartea Anei. Atunci, Mladić i-ar fi povestit Ljiljanei despre călătoria fiicei sale la Moscova, despre refuzul său inițial de a o lăsa să plece, despre cum Ana se schimbase total la întoarcere, se plângea că nu se mai poate concentra la învățat, că avea migrene – o fată veselă și vorbăreață înainte era acum continuu prost dispusă și deprimată. Bulatović menționează în articol că a văzut o fotografie de-a Anei din vremea călătoriei ei la Moscova, așezată alături de un bărbat rus necunoscut, cu părul cărunt…

Copertă „Fiica Estului” | Credit foto: Banatul Azi
Copertă „Fiica Estului” | Credit foto: Banatul Azi

Clara Usón: După sinuciderea fetei, în Belgrad au apărut zvonuri despre discuțiile purtate de Ana cu prietenii ei privind comportamentul lui Ratko Mladić în războiul bosniac. Se spunea că Ana aflase despre tatăl ei ceva ce o mâhnise foarte tare. Cu aceste fapte, la care am adăugat propriile mele „invenții”, am recreat în roman călătoria Anei la Moscova.

– Nu ești decât o victimă în plus a Sloboviziunii, diagnostică el la sfârșit și o sfătui ca în viitor să se abțină să se mai uite la TV1 și TV2 și să mai citească Politika, Duga și celelalte ziare demagogice controlate de guvernul fascist al lui Milošević, care difuzau tot felul de baliverne și dezinformări, cum ar fi stupizenia că soldații croați își făceau coliere din degetele tăiate ale copiilor sârbi. Mijloacele oficiale de informare s-au transformat în instrumente de propagandă și mint, distorsionând adevărul cu bună știință. Au foarte mare grijă să nu arate imagini actuale din Sarajevo. Ne spun ce se întâmplă acolo, după părerea lor, dar nu ne arată și imagini. De ce? Pentru că este mai bine să nu știm, așa suntem mai ușor de manipulat, declară Petar. Îi recomandă să citească Borba și Vreme și să asculte R-92 și, dacă avea posibilita– Nu ești decât o victimă în plus a Sloboviziunii, diagnostică el la sfârșit și o sfătui ca în viitor să se abțină să se mai uite la TV1 și TV2 și să mai citească Politika, Duga și celelalte ziare demagogice controlate de guvernul fascist al lui Milošević, care difuzau tot felul de baliverne și dezinformări, cum ar fi stupizenia că soldații croați își făceau coliere din degetele tăiate ale copiilor sârbi. Mijloacele oficiale de informare s-au transformat în instrumente de propagandă și mint, distorsionând adevărul cu bună știință. Au foarte mare grijă să nu arate imagini actuale din Sarajevo. Ne spun ce se întâmplă acolo, după părerea lor, dar nu ne arată și imagini. De ce? Pentru că este mai bine să nu știm, așa suntem mai ușor de manipulat, declară Petar. Îi recomandă să citească Borba și Vreme și să asculte R-92 și, dacă avea posibilitatea (generos, el i-o oferea), să vadă reportajele de la CNN despre războiul din Bosnia ca să afle care era situația adevărată; cine erau vinovații de genocid și cine erau victimele; cine omora pe cine, cine viola pe cine, cine asedia localitățile pentru a-i înfometa pe locuitori.

Ana se înfurie:

– Borba și Vreme sunt ziare finanțate de CIA, toată lumea știe, iar în ceea ce privește CNN…!

Petar își pierdu răbdarea:

– Fii atentă ce spui, o avertiză, eu am colaborat la Vreme, nu este nici un secret, mă mândresc că am publicat articole în singurul ziar serios de la noi și te asigur că acolo nu există nici un spion CIA, suntem toți iugoslavi sau sârbi, cum vrei să ne numești, dar sârbi care nu ne lăsăm seduși de discursul naționalist al lui Milošević și al alor lui. În opinia lor, noi, sârbii, suntem cei mai buni, suntem toți eroi, nobili, înțelepți, solidari, curajoși! Iar croații sunt ticăloși, lași, profitori, trădători, toți! Și musulmanii, o pacoste. Știi cum numeau naziștii această nerozie patriotică? Volksgemeinschaft, și în numele ei s-au simțit legitimați să ucidă evrei, țigani, sârbi și este incredibil că noi, care acum patruzeci de ani am fost victimele lor, acum îi imităm. Ai idee ce a făcut armata sârbă în Dubrovnik sau în Vukovar? Eu da, am fost acolo, am văzut ce s-a întâmplat. Nu plâng niciodată, dar în Vukovar am plâns. Eroica noastră armată sârbă a ras de pe fața pământului orașul, nu a lăsat piatră pe piatră, au ucis sute de civili și pe cei rămași în viață i-au expulzat, și numesc asta eliberare. Conform TV Belgrad, Vukovar și Dubrovnik au fost eliberate!” (pp. 30 – 40) tea (generos, el i-o oferea), să vadă reportajele de la CNN despre războiul din Bosnia ca să afle care era situația adevărată; cine erau vinovații de genocid și cine erau victimele; cine omora pe cine, cine viola pe cine, cine asedia localitățile pentru a-i înfometa pe locuitori.

Așadar, un avertisment pentru iubitorii de biografii neromanțate – Ana Mladić din Fiica Estului este un construct ficțional în mare parte.

Clara Usón: M-am apropiat de personajul Ana cu respect și compasiune. Nu am cunoscut-o. Am aflat amănunte din viața ei doar în timpul documentării pentru roman, dar Ana este o enigmă pentru mine, iar moartea ei rămâne un mister chiar și pentru familia sa. Ana din cartea Fiica Estului este invenția mea, în care am împletit trăsături reale și întâmplări autentice.

În carte ați creat o impresionantă „galerie de eroi” – portrete de politicieni și militari din fosta Iugoslavie. Care dintre personalități vi s-a părut cel mai dificil de portretizat?

Clara Usón: Ratko Mladić, categoric; alături de fiica lui, este unul dintre protagoniștii principali ai romanului. Este un om diabolic, fără îndoială, un criminal de război, comite atrocități și genociduri, dar, în același timp, este un părinte iubitor, un soț fidel, un șef sever, dar grijuliu cu subordonații săi…

Am vrut să-l portretizez în toată complexitatea lui, dar rezultatul este unul tulburător. Stai și te întrebi – dacă circumstanțele ar fi fost diferite, dacă nu ar fi fost desemnat comandant – șef al armatei sârbo-bosniace, dacă nu s-ar fi declanșat războiul, cum ar fi fost atunci Ratko Mladić? Poate că ar fi fost doar un om respectat și iubit, nu ar fi devenit un monstru. Nu știm cine suntem cu adevărat până când nu suntem puși în anumite situații de viață, până când nu suntem supuși anumitor încercări.

Clara Usón | Credit foto: Elena Blanco
Clara Usón | Credit foto: Elena Blanco

În câteva instanțe din carte, elemente de viață privată, subiectivitatea sau comportamentul trivia al unor personaje declanșează (și explică) anumite acțiuni de război, altfel controversate din punct de vedere istoric. Vă invit să comentați în acest sens picnicul familiei Mladić. Sau obișnuința unui anume Danilo Papo de a-l imita pe general.

Clara Usón: Războiul este un eveniment major, o catastrofă, dar este declanșat de oameni, care au propriile interese, propriile scopuri minore și/sau subiective. Danilo Papo este un personaj complet fictiv. Scena picnicului din familia Mladić, în care generalul, soția și fiica lui se ajută reciproc pentru a arunca, din vârful Treskavika, grenade împotriva dușmanilor nevăzuți și, după aceea, se bucură de un frumos picnic în familie chiar a avut loc, cu câteva luni înainte de sinuciderea Anei Mladić. Generalul însuși s-a lăudat cu asta într-un interviu. Era mândru de patriotismul familiei sale.

„Într-o seară, m-am întâlnit cu Ana Mladić la petrecerea unei prietene a lui Igor. Ne-a prins, pe Igor, pe fratele lui, Dragan, și pe mine , fumând iarbă într-un colț al terasei casei unde avea loc petrecerea. Am avut o lungă și dificilă conversație cu ea. Știam din bârfele Mirjanei că Ana terminase cu profesorul ei și regretam că m-a găsit în halul acela (țigările cu marijuana mă zăpăceau, nu trebuia să fumez, vinovat era Dragan, care ni le oferise), astfel că atunci când Ana Mladić a început să peroreze împotriva trădătorilor croați și sloveni porniți să distrugă Iugoslavia, nu am fost la înălțimea momentului și în loc să o uimesc cu elocința mea, nu am reușit să fiu coerent.

– Tu nu îi urăști pe croați? mă întrebă surprinsă.

– Și de ce ar trebui să-i urăsc?

– Ți-au asasinat bunicul, strămoșii, erau antisemiți și antislavi, îi închideau pe evrei și pe sârbi în lagăre de concentrare unde îi lăsau să moară de foame sau îi gazau.

Am îngăimat că acei croați care au făcut asta erau morți cu toții sau pe aproape, am invocat faptul că bunicii mele evreice îi salvase viața o familie croată.

– Ea, am spus, nu îi ura, le era recunoascătoare, croații nu erau toți la fel, acesta este pericolul generalizărilor, îi bagă pe toți în aceeași oală.

– Dar tu ce ești, Danilo?

Era întrebarea pe care o detestam cel mai mult; identifică-te, tovarășe Papo: care este steagul tău?

Tovarășul Papo nu știe, nu răspunde; tovarășul Papo nu are steag.

Evreii nu mă consideră de-al lor pentru că mama era sârboaică, iar iudaismul era matriarhal. Pentru sârbi sunt evreu, pentru că tata era evreu, iar numele meu de familie este evreiesc. Puteam să mă consider bosniac, dar ce fel de bosniac eram eu? Dacă nu eram sârb, croat, musulmn sau evreu, nu aveam ce căuta în nici una din categoriile recunoscute; era, sunt un ostali, un străin și aceasta este identitatea cu care mă simt cel mai bine.” (pp. 243 – 244)

Unele episoade din războaiele ex-iugoslave rămân neclare și astăzi, poate ca rezultat al unei neîntrerupte propagande. Sârbii continuă să arate cu degetul spre occidentali, învinovățindu-i de interferență, printre altele. Croații și bosniacii îi acuză pe sârbi de genocid. Cum ați reușit să găsiți un echilibru, o echidistanță, să strecurați/să revelați adevăruri (nu neapărat istorice, cât istorico-ficționale) în Fiica Estului?

Clara Usón: Tolstoi, Cehov sau Flaubert, scriitori minunați, pe care îi admir foarte mult și-au imaginat că portretizează realitatea așa cum este ea, într-o manieră obiectivă, dar s-au amăgit. Marea descoperire a literaturii secolului al XX-lea este aceea că obiectivitatea este imposibilă – scriitorul fiind definitiv sortit să reflecte realitatea dintr-un punct de vedere subiectiv, doar al său.

Am încercat să fiu corectă și echidistantă în descrierea conflictului iugoslav, iar faptul că sunt străină m-a ajutat în acest sens. Nu am fost părtinitoare, pentru că sunt detașată de cele întâmplate. Singurele constrângeri au venit doar din propria mea subiectivitate, din propriile mele simpatii.

În epoca știrilor false (fake-news) și a post-adevărului, mai poate o felie de istorie – chiar și una ficționalizată precum cea din Fiica Estului să ne ofere o morală clară, care să ne ajute să evităm ororile trecutului?

Clara Usón: Privesc cu destul de mult pesimism situația actuală din Europa… Se pare că suntem pe cale să repetăm greșelile trecutului. Am ajuns la concluzia că această nouă eră a naționalismelor acerbe, a xenofobiei, islamofobiei și populismului a început chiar acolo, la Sarajevo, odată cu ultimele războaie din zonă. Balcanii sunt leagănul Europei iar noi, europenii, uităm acest lucru, din nefericire. Romanul meu se deschide cu un citat din Hegel: „Istoria ne învață că popoarele și guvernanții lor nu au învățat niciodată nimic din ea.” Așa și este.

Clara Usón, „Fiica Estului” , Editura Polirom, Colecţia „Actual“, 2017, 384 pagini, traducere din limba spaniolă şi note: Mariana Sipoş.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.