POEMATÉCA Poezie

„Confesiunile” Annei Sexton

Anne Sexton (1928 – 1974) a fost una dintre cele mai influente scriitoare americane a secolului XX, recunoscută pentru viziunea poetică foarte personală, de natură confesivă. A câștigat premiul Pulitzer pentru poezie în 1967 cu volumul Live or Die.

În opera sa îşi transpune poetic lupta neîncetată cu depresia, tendinţele suicidare, detaliile inconfortabile din viața de familie, dar şi din relaţiile intime cu alţi scriitori ori scriitoare. Totodată, poemele sale înglobează concepte considerate tabu, la acea vreme, în discursurile publice – precum menstruaţie, avort, adulter, masturbare.

Să-ţi câştigi existenţa

Iona şi-a dus viaţa
înăuntrul burţii.
A mea vine din acelaşi loc.
Iona a deschis uşa cabinei lui
şi-a zis „Iată-mă!”, iar balenei i-a plăcut asta
şi s-a gândit să-l primească.
În gură, Iona a strigat.
În stomac, era umil.
N-a bătut cu pumnii în pereţi.
Nu şi-a supt nici degetul.
Şi-a ridicat atent capul
ca un inculpat la propriul proces.
Iona a scos portofelul tatălui său
şi a încercat să numere banii,
dar i-a luat apa pe toţi.
Iona a scos poza mamei lui
şi-a încercat să-i sărute ochii,
dar a luat-o apa cu totul.
Iona şi-a scos haina şi pantalonii,
cravata, ceasul de buzunar, butonii
şi le-a dat deoparte.
Stătea ca un înotător de modă veche
în maioul şi izmenele lui.
Asta e moartea mea,
Iona a zis cu voce tare,
şi mi-ar prinde bine s-o înţeleg.
Îmi voi nota în minte fiecare detaliu.
Peşti mici îi înotau pe la nas
şi el i-a observat şi le-a atins mâzga.
Planctonul a venit şi l-a ţinut în palmă
ca pe cele mai mici becuri ale Domnului.
Tot trecutul lui era acolo cu el
şi el l-a mâncat.
În punctul ăsta balena
l-a vomitat înapoi în mare.
Terifiantul cer albastru.
Terifiantele bărci albe.
Soarele ca un ochi nebun.
Apoi a povestit presei
detaliile ciudate ale morţii lui,
iar ei l-au băgat pe piaţă
şi l-au vândut şi l-au vândut şi l-au vândut.
Şi moartea mea la fel.

(Caietele morţii, 1974)

Boala de moarte

Dumnezeu a plecat din mine,
de parcă marea s-ar fi evaporat devenind hârtie abrazivă,
de parcă soarele s-ar fi transformat într-o latrină.
Dumnezeu a plecat din degetele mele.
Au devenit pietre.
Corpul meu a ajuns un cotlet de oaie,
iar disperarea bântuie prin abator.
Cineva mi-a adus portocale, dar eu, cuprinsă de disperare,
n-am putut să mănânc nici măcar una,
pentru că Dumnezeu era în toate.
Nu puteam să ating ceea ce nu-mi aparţinea.
A venit preotul,
mi-a spus că Dumnezeu a fost chiar şi-n Hitler.
Nu l-am crezut, pentru că,
Dacă Dumnezeu a fost în Hitler,
Atunci El trebuie să fie şi în mine.
Nu auzeam cântecul păsărilor.
Plecaseră.
Nu vedeam norii tăcuţi,
vedeam numai farfurioara albă a credinţei mele,
făcându-se ţăndări într-un crater.
Îmi spuneam fără oprire:
trebuie să găsesc ceva care mă poate ţine la suprafaţă.
Oamenii îmi dădeau Biblii, crucifixe,
o margaretă galbenă,
dar nu le puteam atinge.
Eu, care eram o casă umplută cu excremente,
eu, care eram un altar pângărit,
eu, care voiam să mă târăsc spre Dumnezeu,
nu puteam să mă mişc sau să mănânc pâine.
Aşa că m-am mâncat pe mine,
bucată cu bucată
şi lacrimile m-au spălat
cu valuri de laşitate,
înghiţind cangrenele,
iar Iisus s-a aplecat asupra mea, coborându-şi privirea.
Când a văzut că nu mai sunt, a râs, apoi
şi-a lipit gura de a mea
şi mi-a dat răsuflarea Lui.
Omul meu, fratele meu, am spus uşor
şi i-am dat margareta galbenă
femeii nebune din patul următor.

(Cumplita vâslire spre Dumnezeu, 1975)

Anne Sexton | Credit foto: AP / Bill Chaplis

 Poetul ignoranţei

Poate că pământul pluteşte,
habar n-am.
Poate că stelele sunt mici decupaje-n hârtie
făcute de nişte foarfeci uriaşe,
habar n-am.
Poate că Dumnezeu e doar o voce gravă
auzită de surzi,
habar n-am.
Poate că sunt un nimeni.
E adevărat, am un corp
şi nu pot să scap din el.
Mi-ar plăcea să-mi iau zborul din cap,
dar nici nu se pune problema.
E scris pe tabla destinului
că sunt blocată aici, în forma asta umană.
În cazul ăsta,
aş vrea să vă atrag atenţia asupra problemelor mele.
E un animal înăuntrul meu,
strângându-mă tare de inimă,
un crab uriaş.
Doctorii din Boston
s-au dat bătuţi.
Au încercat bisturie,
ace, gaze otrăvitoare şi altele asemenea.
Crabul rămâne.
E o greutate imensă.
Încerc să uit de el, să-mi văd în continuare de treabă,
să gătesc broccoli, să deschid şi să ânchid cărţi,
să mă spăl pe dinţi şi să mă leg la pantofi.
Am încercat rugăciuni,
dar când mă rog, crabul strânge mai tare
şi durerea tot creşte.
Am avut un vis odată,
poate a fost un vis,
că acel crab era ignoranţa mea pentru Dumnezeu.
Dar cine sunt eu să cred în vise?

(Cumplita vâslire spre Dumnezeu, 1975)

„Într-un moment în care poezia americană, aproape în aceeaşi măsură ca fotbalul, era dominată de bărbați, (Anne Sexton) a scris sincer, extravagant și fără să se scuze despre experienţa de a fi femeie. În timp ce majoritatea colegilor săi de breaslă au fost cercetători, critici și traducători cu diverse grade universitare, ea a renunţat la colegiu, devenind o casnică din suburbii, şi a început să scrie poezie după ce a vizionat un program de televiziune intitulat How to Write to Sonnet (Cum să scrii un sonet). Trăind episoade psihotice recurente, având tentative de suicid (care i-au reuşit în cele din urmă în 1974), etalând o sexualitate flamboaiantă și o prezență fizică vibrantă pe parcursul lecturilor publice, ea răspunde mai bine ca niciun alt poet de la Dylan Thomas încoace stereotipului popular al geniului auto-distructiv – frumos, blestemat și atât de sensibil. Acesta a fost rolul pe care l-a exploatat până la refuz.” (extras din Katha Pollitt, „The Awful Rowing”, 1981)

„ […] poezia Annei Sexton este o poezie a vieții și, dacă opera ei este uneori, sau chiar de cele mai multe ori, «confesivă», aceasta nu înseamnă că mărturisirile (un cuvânt înşelător) poetei descriu în mod necesar experiențe încărcate de vinovăție sau de durere. […]

Spre deosebire de (Sylvia) Plath și, cu siguranță, spre deosebire de Robert Lowell – cu care numele ei este, de asemenea, frecvent și inutil asociat – Anne Sexton este o Primitivă, o artistă extraordinar de intensă, care îşi exprimă trăirile cu o directeţe neliniştitoare, ignorând în mare parte «tradiţia» poetică şi  dezvoltând un idiom propriu, croit pe măsura experienţelor sale.” (extras din Greg Johnson, „The Achievement of Anne Sexton”, 1981)

Anne Sexton, „Poeme alese”, Editura Tracus Arte, 2019, 172 pagini, traducere din limba engleză de Diana Geacăr și Cătălina Matei.
Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


SUSŢINEŢI REVISTA PARAGRAF

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print

comentarii:

%d blogeri au apreciat: