Poezie POEMATÉCA

„Dar noi suntem oameni obișnuiți”, spune Diana Geacăr

Volumul de poeme Dar noi suntem oameni obișnuiți, publicat de Diana Geacăr în 2017, a fost întâmpinat cu nedisimulată plăcere deopotrivă de poeți și critici de specialitate.

Considerat „probabil cel mai bine montat și închegat volum al său”, Dar noi suntem oameni obișnuiți vorbește despre viața unei femei prinsă în vâltoarea experiențelor intense de mamă, soție și fiică a unui tată bolnav. Poemele Dianei Geacăr surprind prin „capacitatea de a developa o realitate plină de cruzimi, traume și replieri fără a cădea niciun moment în vârtejurile egocentrice ale scriiturii autoscopice.” (Anastasia Gavrilovici)

Pot să fiu oricine, dar nu toate odată

Soțul meu se ține scai de mine
fiindcă am uitat să cumpăr pâine.

Ți-am trimis un mesaj cu strictul necesar,
îmi spune. Așa este. Mi-a trimis, dar eu

nu l-am deschis pentru că mi-a plăcut să fac piața
gândindu-mă că am primit un mesaj de

dragoste. Stai să vezi, sunt carne vie, sunt
sută la sută empatie, am creierul modificat

pentru nevoile copilului și vorbesc o altă limbă.
Eu sunt, îi spun noaptea, cu blândețe, când vin

în pat, să-mi potrivesc respirația
după a lui. Încă nu are incertitudini.

Eu sunt Galadriel a elfilor, eu sunt Luggage
al lui Twoflower, eu sunt Dovahkiin, călătoresc

cu umbrela lui Mary Poppins din Pământul de Mijloc,
până în Discworld și în Skyrim.

Îți fac o mămăligă, îl întreb pe soțul meu, în schimb,
dar el ridică o mână și se închină.

I am it

Operația se întinde până în capul pieptului, ca un lanț
muntos de pe o hartă în relief. Suntem toți aici,

i-am spus, punându-i mâna pe pansament.
Poate că îi curgeau lacrimi pentru că nu clipea.

Sau pentru că mă recunoșea. Îmi amintesc,
îmi spune acum, trăgând cearșaful până la bărbie,

că eram singur într-un tren care nu oprea
nicăieri. Nu știam cine sunt și mi-era

bine. De o săptămână îl așteptam să se trezească
din anestezie, dar el se zbătea și gemea, legat

de pat, cu o privire tulbure, de nou-născut, care se agăța
de vocea mea. Aveam halat și mască de unică

folosință. El era doar în scutec. Și chiar m-ai văzut așa,
mă întrebă agitat, iar eu mă gândesc că iar o să-mi spună

să sunt fragilă. Da, îi spun zâmbind, apoi am plecat
ca să intre mama. Și tu cine ești? Fiica ta.

Diana Geacăr | Credit foto: Ciprian Hord

Scrie-mi ceva să nu cred

Daddy finger, daddy finger, where are you?
Here I am, here I am, how do you do! (Nursery rhyme)

Unde e, o întreb pe mama după ce îl caut
cu privirea, stând în ușă, la Reanimare.

E în fața ta, îmi spune cu o voce răstită,
de parcă nu îmi găsesc cheia. Tatăl meu

are pielea roz și întinsă de sângele
altcuiva. Dimineața, când s-a trezit, i-a sărutat

mâna. Ea i-a dat un caiet și un pix, să-i spună
ce vrea. Pe o pagină întreagă a scris Au mai murit doi.

Mă apropii zâmbind ca și cum totul se întâmplă
cu voia mea. Când mă recunoaște, îmi face semn

să plec. Mă prefac că nu înțeleg
și, în timp ce tatăl meu îmi scrie tremurat

Mi-e rău, eu mă gândesc că nu este
adevărat, pentru că a avut grijă să pună cratimă.

Ce spunem când nu ne mai vorbim

I love you, you love me, we’re a happy family,
With a great big hug and a kiss from me to you,
Won’t you say ou love me too. (Barney theme song)


Copilul nostru
încearcă să potrivească
în găurile dintr-o căsuță de lemn niște

bucăți de forme diferite. Când reușește,
se întoarce spre noi și așteaptă.

Aplaudăm ca focile. Apoi ne uităm unul
la celălalt și dăm Resume la filmul nostru

cu monștri făcuți pe calculator. Se numește
Căsnicie. Zâmbim și ne privim cu uimire. Ce frică

ne-a fost de crocodilii ăștia mutanți și uite cât de ușor
ies acum: cu jenă, printre dinți, să nu se sperie copilul,

care vrea să potrivească într-o gaură
dreptunghiulară un triunghi ca un cotor

de inimă, întorcându-l pe toate părțile. Are
gura întredeschisă. Buza de sus e a soțului,

buza de jos e a mea. E atât de frumos
încât nimeni nu știe cu cine seamănă.

Anastasia Gavrilovici: „Ceea ce frapează la lectura acestei cărți este menținerea unei anumite seninătăți descriptive, capabile să alarmeze cititorul, indicând, în spatele unor aspecte și evenimente general umane (nașterea, boala, depresia, moartea) inventariate cu o resemnare corosivă, o sensibilitate autodevorantă, o conștiință prinsă în menghină care se încăpățânează să reziste, să vorbească pentru a-și distrage atenția de la durere. Asociind ritmului distinct al narațiunii vibrația complementară a confesiunii, poeta (de)construiește o hiperrealitate în care canalele de comunicare cu cei dragi sunt obturate, dragostea atrofiată, o existență alternativă care funcționează după alte legi.”

Radu Vancu: „Dacă ostentaţia ei preferă codurile revoltatelor gen Sylvia Plath ori Anne Sexton, discreţia Dianei Geacăr camuflează oarecum neaşteptat o poetă livrescă, în cel mai nobil-cistelecanian înţeles al conceptului.”

Octavian Soviany: „Capabilă să poetizeze pe mai multe registre, trecând cu nonşalanţă de la lirica de notaţie la lirica de viziune, posedând o admirabilă ştiinţă de a «tăia» versul care se încarcă astfel de potenţial energetic şi dramatism, astăzi Diana Geacăr pare să justifice entuziasmul cu care Adrian Urmanov îi saluta, în 2005, cartea de debut.”

Diana Geacăr, „Dar noi suntem oameni obişnuiţi“, Editura Cartea Românească, Colecția „Cartea de poezie”, 2017, 68 pagini.
Diana GEACĂR s-a născut în 1984, la Târgoviște. A absolvit Facultatea de Litere (Universitatea din Bucureşti) în 2006 şi masterul de Literatură română modernă şi contemporană în 2007. Este scriitoare şi traducătoare. Scrie poezie, proză scurtă şi literatură pentru copii. A publicat volumele de poezie „bună, eu sunt diana şi sunt colega ta de cameră” (Editura Vinea, 2005, Premiul Naţional „Mihai Eminescu”), „Frumuseţea bărbatului căsătorit” (Editura Vinea, 2009, Premiul „Marin Mincu”), „Dar noi suntem oameni obișnuiți” (Editura Cartea Românească, 2017). În 2018 a semnat volumul de proză scurtă „Cine locuieşte la subsol“ (Editura Paralela 45) care a fost recompensat cu Premiul Iocan pentru cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018 și a fost nominalizat la Marele Premiu al Festivalului de Literatură „Discuţia secretă“ de la Arad. În 2019 a publicat romanul pentru copii „Ce văd dragonii“ (Editura Polirom). Traduce literatură contemporană din limbile engleză şi franceză.
Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


SUSŢINEŢI REVISTA PARAGRAF

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print

RECOMANDĂRI:

comentarii:

%d blogeri au apreciat: