Volumul Rapoarte confidențiale (Casa de Editură Max Blecher, 2019), semnat de scriitorul maltez Immanuel Mifsud, cuprinde opt cicluri de poeme, legate prin firul organic, dar discret, al așteptării.

„Emoționantă tocmai prin finețea jocului public-privat, dar și prin forța poetică a imaginilor, vocea lui Immanuel Mifsud vorbește despre zvâcnirile sufletului feminin și masculin, deopotrivă; despre erotism, în toate formele lui de manifestare – promiscue ori sublime; despre felurile în care umanitatea se pune pe sine însăși pe muchie de cuțit – prin sărăcie, emigrație, boală; și, mai presus de toate, despre singurătatea densă a călătorului…” scrie traducătoarea Denisa Duran, în prezentarea de pe coperta a patra a volumului.


Pentru cititorii români, care nu sunt familiarizați cu peisajul literar maltez, ne puteți spune, pentru început, ce autori v-au inspirat, v-au influențat parcursul literar? Cum arată „creuzetul” în care v-ați format ca scriitor?

Immanuel Mifsud: Mărturisesc din start că sursele mele de inspirație au fost în mare parte vizuale, nu literare. Sunt foarte influențat de anumiți regizori de film, în topul cărora îl plasez pe Krzysztof Kieślowski, ale cărui filme creatoare de imagini poetice continuă să mă bântuie și astăzi, după ani de zile de la prima mea „întâlnire” cu el. Desigur, există și scriitori. Cred că scriitori cum nu se poate mai diferiți precum James Joyce și Henrich Boll și-au lăsat amprenta asupra mea, primul prin imagistica sa, cel de-al doilea pentru conținutul politic al operei. Aș adăuga și poeți de limbi romanice, printre care colegul mediteranean García Lorca, sau Pessoa, Octavio Paz, Neruda – și alții.

Volumul Rapoarte confidențiale cuprinde mai multe cicluri de poeme. Cu prilejul lansării din România ați precizat că acest volum nu este o antologie, ci o colecție. Cum ați reunit cele opt secțiuni într-un singur volum – altfel spus, care este firul roșu al Rapoartelor confidențiale?

Immanuel Mifsud: Este important ca cititorii să știe că titlul „Rapoarte confidențiale” nu este cel original. De fapt, acest titlu aparține unui alt volum al meu din 2005, publicat în limba engleză, în Irlanda. Rapoartele confidențiale românești se intitulează, în original, Penelopi Tistenna („Penelopa Waits” / „Penelopa așteaptă”), o sintagmă care mi se pare mai potrivită, având în vedere că poeziile au un fir conducător în tema așteptării.

Ideea de bază este că petrecem mult timp așteptând: așteptăm autobuzul, așteptăm la aeroporturi, la stomatolog, așteptăm să ne apară iubita/iubitul, așteptăm ziua în care o să ne întâlnim cu ea sau cu el, așteptăm una sau alta și, până la urmă, atâta vreme cât, din păcate, suntem muritori, așteptăm (mai mult sau mai puțin inconștient) moartea. Penelopa și-a petrecut cea mai mare parte a vieții așteptând, iar noi o admirăm pentru lucrul ăsta. Dar, de fapt, toți suntem niște Penelope.

În poemele dvs., fie acestea erotico-intimiste sau cu pronunțate accente socio-politice, apar recurent metafore și simboluri inspirate de imagistica locului dvs. de obârșie – ape/mare, pescăruși, bărci, pești. Mă opresc asupra ultimului cuvânt și, pornind de la un interviu pe care l-ați acordat acum trei ani publicației Malta Today, intitulat fish out of water, v-aș invita să detaliați încărcătura conotativă pe care o investiți în imaginea-concept „pește”, atât de prezentă în Rapoarte confidențiale.

Immanuel Mifsud: Interviul la care te referi a apărut la scurt timp după publicarea colecției imediat următoare celei intitulate Penelope Waits (Rapoarte confidențiale în limba română). Titlul acestui volum este, de fapt, chiar Fish. De ce am ales peștele dintre toate vietățile și lucrurile? Pentru că, în timp ce în Rapoarte confidențiale m-am preocupat de așteptare, în Fish (care, amintesc în treacăt, a fost tradus în sârbă la începutul anului 2019, iar la începutul anului 2020 va apărea în slovenă), mă concentrez asupra însingurării. Nu neapărat singurătate, ci faptul de a fi singur. M-am întrebat mereu ce fel de viață socială și romantică au peștii. Privindu-i în acvarii, mi se pare, cel puțin la un nivel superficial, că nu au niciuna. Peștele dintr-un acvariu înoată singur, viețuiește de unul singur. De multe ori exact așa simt că trăiesc și eu, în ciuda numărului mare de persoane pe care le întâlnesc în fiecare zi. Predau la universitate, așa că mă aflu printre mulți studenți; mă întâlnesc cu vecini în lift în fiecare dimineață; conduc pe drumuri agomerate, cu ambuteiaje; am o familie și două pisici… Și totuși simt adesea această singurătate, care îmi amintește de peștii dintr-un acvariu.

În al doilea rând, peștii trăiesc în apă – iar eu sunt fascinat de două elemente ale naturii, apa și vântul. Pe ambele le consider pline de forță, dar și foarte senzuale, aș adăuga chiar erotice – pentru că te poți cufunda, îți poți cufunda trupul, în ambele. Apa te atinge, vântul te atinge și el… Iar atingerile lor pot fi grosolane, dar și delicate.

Întorcându-mă la ideea de pește… Peștii sunt înconjurați de apă, iar eu am o fantezie încă de copil: să pot trăi subacvatic, scufundat în apă. Acesta este și motivul pentru care mitul Atlantidei mi se pare minunat. Sunt de reținut două lucruri aici. Primul ar fi că, potrivit unora, Atlantida s-ar afla undeva în apropierea mărilor care împrejmuiesc Malta. Al doilea – că țara mea este în mijlocul apelor. Insula (arhipelagul) pe care locuiesc este, deci, ca un pește – înconjurat de apă. Mai mult de-atât, Malta are forma unui pește.

Cred că se înțelege acum de ce peștele este o imagine-concept atât de importantă pentru mine – are o pletoră de semnificații. Dar nu se cuvine să închei acest subiect fără să fac un ultim comentariu: peștii se mișcă tot timpul, călătoresc în permanență, s-ar putea spune, chiar dacă doar în spațiul limitat al unui acvariu. Iar călătoria este un alt vis de-al meu.

Secțiunea „Pământul celălalt”, apărută în urma călătoriilor dumneavoastră în diferite țări, include și poeme de observație cu un puternic accent socio-politic. Cum s-au născut aceste poeme? În ce măsură scenele narate în Iordanka Lilova sau Vaska Vasilieva sunt rezultatul unor observații pur întâmplătoare? Și în ce măsură răspund unor ecouri ale preocupărilor dvs. constante față de o problematică socială, deci au o tematică militantistă asumată?

Immanuel Mifsud: Să ne oprim puțin asupra cuvântului „celălalt”. Există locuri pe care le-am vizitat și de care m-am îndrăgostit, dintr-un motiv sau altul. Dar vor rămâne în continuare „alte/celelalte” (locuri) pentru mine, în sensul că nu mi le pot însuși. Le pot iubi mai adânc decât îmi iubesc pământul natal, dar ceea ce este „celălalt” nu poate deveni nicicând al meu. Nu – nici dacă ar fi să emigrez (ceea ce acum este prea târziu, din păcate).

În privința asta, mă aflu într-o postură paradoxală: pe de o parte, pot observa ce se întâmplă acolo mai bine decât localnicii, nativii; pe de altă parte, sunt un străin și nu pot înțelege întregul adevăr despre locul în care mă aflu. Mai mult decât atât, din moment ce nu am trăit povestea oamenilor de pe „pământul celălalt”, nu sunt deloc sigur că am dreptul, că este etic să abordez un astfel de subiect. În poeziile mele despre Polonia (o țară de care m-am îndrăgostit acum mulți ani) scriu despre istoria recentă a țării, despre Auschwitz, de exemplu, și despre perioada comunistă. Dar nu am trăit niciuna din aceste experiențe – de aceea mă întreb continuu dacă este moral să comentez. De fapt, chiar am scris o poezie în care eram întrebat de ce insist să scriu despre istoria altor oameni și locuri, dacă nu am trăit-o. Am pus eu însumi această întrebare oamenilor din public, când am vorbit în Polonia, în Franța și în alte țări. Din fericire, nu mi s-a răspuns niciodată, nimeni nu mi-a spus vreodată să nu-mi bag nasul în treaba altora. Dar totuși, în adâncul meu, îndoiala persistă.

Atunci, de ce o fac? Din mai multe motive, cred. În primul rând, pentru că pur și simplu sunt preocupat de „celălalt”. Nu mă simt prea departe de „celălalt” – pot empatiza și simpatiza cu experiențele, în mare parte dureroase, despre care scriu. De asemenea, mă interesează să mă identific cu „celălalt”, să devin altcineva: omul sărac, disidentul persecutat, victima, călătorul singuratic etcetera. Trebuie să ținem cont de faptul că, pe linia noastră de ascendență, vreun strămoș de-al nostru era, cu siguranță, unul sau altul dintre cei enumerați mai sus. Iar memoria genetică nu poate fi distrusă. Deci, identificându-mă cu cineva care nu sunt, pot fi, de fapt, „amintirea”, „memoria” strămoșilor mei, a propriului meu trecut. Sinele meu, eu însumi, cu alte cuvinte.

Și tot despre „Pământul celălalt”. Întâlniți oameni săraci în Sofia, revizitați Nowa Huta (Cracovia) și Auschwitz, trăiți o poveste de dragoste în Lodève (Franța), participați la o lectură publică în Cork… Ne puteți da mai multe detalii despre această hartă afectivă a călătorului Immanuel Mifsud?

Immanuel Mifsud: Îmi place cuvântul „călător”. Și aș adăuga „solitar/singuratic” („călătorul solitar”). Insist să călătoresc mereu pe cont propriu. Urăsc să mă deplasez împreună cu cineva cunoscut – îmi alterează întregul concept de călătorie.

Aș spune, în primul rând, că locuiesc într-o țară minusculă, care te sufocă. Nu poți evada nicăieri și, datorită construcțiilor care se ridică într-un ritm agresiv încă din 1960, dar dus la extrem în ultimii ani, Malta s-a micșorat tot mai mult, a devenit de-a dreptul minusculă. Așa că am nevoie să evadez în deschiderea orașelor mari, a întinderilor mari de pământ. Este o necesitate mentală, dar și biologică. Fiind o fire solitară, trăiesc într-un paradox continuu, vrând să fiu lăsat singur într-o țară în care este foarte dificil să rămâi anonim. Deci, da, în călătoriile mele mă bucur de anonimat, mă desfăt în el. În al doilea rând, „străinătatea” este o necesitate în zilele noastre. Și în al treilea – prețuiesc întâlnirile neașteptate, dar atât de interesante! De scurtă durată, desigur, pentru că sunt pe drumuri și mă aflu pe „pământul celălalat” doar o perioadă scurtă de timp. De-a lungul vieții, am avut parte de multe astfel de întâlniri, pe cât de diverse, pe atât de captivante. Ca să nu mai vorbesc despre întâlnirea cu orașul străin sau cu țara străină în sine, cu istoria și cu amintirile ei. Așadar, s-ar putea spune că Immanuel Mifsud, acest călător solitar, este în permanentă căutare de întâlniri neprevăzute: scurte, intense, romantice în spirit (motiv pentru care pot fi foarte intense) și, în cele din urmă, fantomatice, deoarece doar amintirea lor persistă în timp.

În Numele Tatălui (și al Fiului), unul dintre romanele dvs. tradus în românește, vorbește despre recuperarea amintirilor pentru o mai bună înțelegere a trecutului. Plecând de la poemele dvs. etichetabile drept „sociale” sau „politice”, dar și de la afirmația dvs. din timpul lansării, aceea că aveți o relație de dragoste și ură cu țara dumneavoastră – v-aș întreba dacă aducerea în permanentă atenție a faptelor istorice și o recuperare a memoriei ne pot ajuta să evităm, în viitor, greșelile trecutului?

Immanuel Mifsud: O, nu… greșelile se repetă tot timpul. Am învățat un lucru de-a lungul timpului: oamenii perseverează în greșeli, atât personale, cât și sociale și politice. Bine-ar fi ca războaiele să înceteze, ca inimile să nu mai fie frânte…! Desigur, putem încerca să evităm greșelile trecutului, dar mai devreme sau mai târziu le repetăm, conștient sau nu.

Acordați o atenție pregnantă corpului și corporalității – nu doar în ciclul „Poemele corpului”. În poeziile erotice din acest volum apar manifestări de la promiscuu la sublim, cum spunea traducătoarea Denisa Duran. Ce încercați să izbăviți sau să sublimați în lirica dumneavoastră erotică?

Immanuel Mifsud: Corpul omenesc este principala mea preocupare, nu doar în poezia și în proza mea, ci și în activitatea academică pe care o desfășor, deoarece sunt specializat (cu un subiect de doctorat) pe studiul corpului în literatură.

Interesul meu pentru trup a fost stârnit și menținut de mai mulți factori. În esență, de la începutul până la sfârșitul unei zile, cu toții suntem trupuri. Toate experiențele noastre sunt trupești și cred că orice acțiune, de la mâncat la mers pe jos, poate fi erotică. Corpul în sine este erotic. Te poți gândi la un corp fără să te gândești implicit și la dimensiunea lui erotică? Nu cred că este posibil. Arta a arătat acest lucru încă din vechime. Chiar și înfățișând corpuri în suferință, respingătoare, urâte și pe moarte, arta a conferit trupului omenesc o dimensiune erotică. Chiar și urâțenia are partea sa de erotism, așa cum a subliniat Montaigne, printre atâția alții. Mă aplec asupra acestei laturi a trupului omenesc – așa cum au făcut-o, înaintea mea, mulți artiști și scriitori mult mai importanți decât mine. Mă interesează organele din corp, pur și simplu; mă atrag, mă fascinează, mă seduc.

Trebuie ținut cont, de asemenea, că provin dintr-o țară catolică – iar dacă există o religie tolerantă față de trup și erotism, aceasta este cea catolică. În copilărie, când mă duceam la biserică, mi se spunea că mănânc trupul zeului meu și îi beau sângele. Și priveam picturi ce reprezentau trupul gol al zeului meu și trupuri goale de îngeri care aveau aproximativ vârsta mea, cu fundurile descoperite – și asta chiar în biserica unde femeile trebuiau să-și acopere, chiar și vara, capul, umerii și brațele. Cum să nu te intereseze trupurile și erotismul când ai fost expus la toate acestea încă de la naștere?

În câteva dintre poemele erotice dați glas și unor voci feminine. Totuși, femeia generică pare preocupată doar de explorarea propriei sexualități. Putem vedea în ea o proiecție a dorinței bărbatului? Putem vorbi despre o perspectivă machistă/sexistă în lirica dvs.?

Immanuel Mifsud: Mă opun categoric acestei interpretări. Aș susține chiar contrariul. După cum ai remarcat, dau glas personajelor mele feminine. A le da glas înseamnă a le lăsa să spună propriul lor adevăr – nu al meu sau al altui bărbat. Voi afirma o evidență: femeile au propria lor sexualitate (ca oameni, ca ființe), dar, de-a lungul timpului, li s-a refuzat dreptul de a o arăta sau a o discuta. Din fericire, vremurile s-au schimbat în această privință.

În țara mea, prima femeie scriitoare care a vorbit despre sexualitatea ei a fost Doreen Micallef. A încălcat „normele” discutând despre dorințele ei, atunci când nimeni nu se aștepta ca o femeie să facă acest lucru. Mai mult de-atât, a vorbit deschis despre asta cu toate că avea un handicap, iar corpul ei era considerat „defect”, „greșit”. În cele din urmă, mai multe femei scriitoare i-au urmat exemplul. Sunt un mare admirator al lui Doreen Micallef și am promovat-o în studiile mele, mai ales pentru curajul ei de a-și exprima sexualitatea.

Dar revenind la întrebarea ta… Femeia din poeziile mele, din toată literatura scrisă de mine de fapt, este puternică, nu se pliază pe așteptările bărbaților, ci își etalează propriile dorințe, indiferent că acestea sunt auto, hetero sau homosexuale. Așa că nu sunt deloc de acord cu ideea că ar exista machism, cu atât mai puțin sexism, în poezia mea. Nu există o abordare masculină în aceste poeme, poezia mea nu vorbește despre dorințele bărbaților. Femeia, așa cum ai remarcat corect, este interesată de propria ei sexualitate. În timp ce dorința unui bărbat este aceea ca femeia să-și concentreze atenția asupra lui, nu să fie preocupată de ea însăși.

Subliniez că există o conexiune între activitatea mea de academică – am documentat și analizat literatura feministă a scriitoarelor Hélène Cixous și Julia Kristeva, printre altele – și creația mea literară. Până la urmă, lucrările mele sunt produsul aceleiași minți (a mea), iar Cixous (care îndeamnă femeile să scrie despre ele însele, despre corpul lor) este reprezentativă pentru modul în care îmi concep poezia și proza.

Immanuel Mifsud | Sursă foto: Immanuelmifsud.com

O portocală, singurul poem (în proză) din acestă colecție, vorbește despre o Jaffa, cu „un suc roșu, de culoarea focului, de culoarea sângelui”, despre surorile Jael și Nadwa din Orientul Mijlociu, pe care Manuel Mifsud trebuie să le găsească, la îndemnul mamei sale. Ce a inspirat acest fragment din colecția de poeme?

Immanuel Mifsud: Am observat că, atunci când amintim despre conflicte, despre conflictele sângeroase din întreaga lume, avem tendința să vorbim despre o națiune contra altei națiuni, de un popor împotriva altui popor sau de un trib împotriva altui trib, fără să luăm în considerare individul. Am prieteni palestinieni, unii dintre ei îmi sunt foarte apropiați, și prieteni israelieni – știu că s-au săturat cu toții până peste cap de acest conflict nesfârșit. Ca națiuni nu au o soluție la problema în curs, dar, ca indivizi, nu mai pot suporta această situație. În poezia amintită am ales să privesc conflictul palestino-israelian din punctul lor de vedere.

Melancolia transpare prin toți „porii” poeziei dumneavoastră, chiar și atunci când vorbiți despre plăcere sau bucurie. În discursul liric faceți loc, explicit, unor subiecte precum depresia, boala și bătrânețea, apar medicamente și secvențe din spitale. Ne puteți spune mai multe despre această melancolie (poetică)?

Immanuel Mifsud: Sunt foarte melancolic, încă din copilărie. Nu pot spune că am fost un copil trist, căci am avut o copilărie relativ frumoasă, cu o familie numeroasă, care m-a copleșit cu dragoste și atenție, aveam prieteni cărora le făcea plăcere compania mea. Dar, din cine știe ce motiv, mă trezeam deseori cuprins de melancolie, o melancolie adânc înrădăcinată în mine. Îmi amintesc că după-amiaza la școală era cel mai rău – puteam izbucni în lacrimi fără un motiv aparent, absolut din senin. Până în ziua de azi, după-amiaza mă face să mă simt foarte melancolic, motiv pentru care mă simt epuizat fizic în timpul prelegerilor mele/lecturilor de poezie care au loc după-amiaza – devin foarte emotiv, iar asta mă obosește.

Melancolia are totuși o aură specială, care o diferențiază de tristețe. Este parte dintr-un concept romantic frumos, care o îngemănează cu solitudinea. Unii critici și jurnaliști străini au legat această melancolie de fondul meu mediteranean, dar eu sunt foarte sceptic când vine vorba de astfel de generalizări și stereotipuri.

Cel mai probabil, dacă nu se datorează unei reacții chimice la nivelul creierului, motivul melancoliei mele de-o viață ar fi faptul că am fost, ca tânăr, înconjurat de oameni maturi și în vârstă. Pot adăuga aici și dizabilitatea mea fizică, cauzată de o boală nediagnosticată timp de mai mulți ani, iar apoi, diagnosticată când era deja prea târziu pentru a-mi încetini suferința progresivă și cronică. Imaginează-ți cum a fost ca eu, atât de preocupat de corpul omenesc și de erotism, să descopăr că trupul pe care îl port și care mă poartă este bolnav – o adevărată lovitură!

În interviul despre care aminteam mai devreme spuneați că poezia duce lipsă de critică/critici și că simțiți nevoia lecturilor publice care nu doar vă conectează cu cititorii, dar chiar vă ajută să vă rafinați procesul de creație. Pornind de la această afirmație, aș vrea să vă întreb cum este receptată poezia și proza pe care o scrieți în afara Maltei? Cum este poetul Immanuel Mifsud? Dar prozatorul cu același nume?

Immanuel Mifsud: Întâmplarea face că am vorbit despre asta în timpul lansării Rapoartelor confidențiale la Timișoara (un oraș de care m-am îndrăgostit profund datorită tradiției sale multietnice și a contribuției imense la revoluția din 1989). Persoana care m-a intervievat acolo m-a întrebat cum decid când să scriu poezie și când – proză. Cu ani în urmă, aveam un răspuns foarte precis: scriu poezie de factură intimistă și ca expresie a delicateței, iar proză ca manifestare a furiei mele. Doar că, la un moment dat, am observat că parte din poezia mea devenise foarte furioasă, iar parte din proză era intimistă. Ca să fiu sincer până la capăt, mă consider mai mult poet decât prozator, și, în plus, nu știu cum să-mi analizez comparativ poezia și proza.

La Timișoara s-a discutat și despre modul în care scrierile mele sunt receptate în afara Maltei. Vreau să fac câteva sublinieri aici. Întâi de toate – până acum câțiva ani, eu și colegii mei nici nu visam ca lucrările noastre să fie publicate vreodată în străinătate. Provenim dintr-o țară infim de mică, care trece neobservată (deseori nici măcar nu este reprezentată pe hărți). Deci, trebuie să recunosc că există aici și un complex de inferioritate. În al doilea rând, dar în legătură cu primul punct, mă întreb continuu dacă literatura mea se ridică la valoarea celei din Europa continentală. Sunt foarte conștient, în calitate de profesor și cercetător, că foarte tânăra noastră literatură este rămasă cu ani buni în urma celei care se scrie în restul continentului.

„Cum este poetul Immanuel Mifsud? Cum este el ca romancier?” Având în vedere că cititorii români pot avea acces acum, prin traduceri, atât la proza, cât și la poezia mea, permite-mi să-ți întorc cele două întrebări. Și să aștept răspunsul tău. Al vostru.


Îți scoți chipul ca să-l poți cerceta

Momentul pe care l-ai așteptat îndelung a sosit:
e momentul în care te uiți în oglindă
și vezi o-ntreagă populație, fără glas, uitându-se la tine.

Momentul pe care l-ai așteptat îndelung a sosit:
și ajungi în punctul în care scoți chipul
ca să-l poți cerceta și înțelege –
ochii îți sunt pierduți în orbitele adânci.

(din ciclul „Casa de nebuni”)

Statuie

Mâine n-o să mă trezesc. Nu întinde mâna după mine
să începem ziua făcând dragoste. Nu te scula
să mă cauți.
Voi fi pe strada pe care toți se tem să umble.
Voi fi acolo unde te-am luat cândva cu mine
și unde, înfricoșată, ai citit adevărul despre mine.
Voi sta cu spatele la tine și cu privirea spre apus.
Voi fi foarte tăcut și voi fi împietrit.

(din ciclul „Poemele Meduzei)

Iordanka Lilova

Fratele ei a dispărut în ziua în care s-a dus la biserică
ți s-a întors un idiot care-l ura pe Dumnezeu:
Să-ți pui speranța în el – cui îi pasă de el?
În loc de asta, l-a uitat.

N-a spus nimănui ce văzuse în celula lui,
nici în Camera 101,
cine l-a anchetat și l-a torturat.
Cuvintele pe care ar fi trebuit să le spună i-au blocat
venele.
Și-a căutat libertatea cu mâna la piept.

L-au arestat și pe soțul ei când a fost lună plină,
imediat după ce ea se dezbrăcase și se dusese
la culcare.
Bietul om, l-au prins citind chestii ilicite,
care nu sunt bune de citit, i-au spus-o clar.
Apoi el s-a întors fără gură – a lăsat-o agățată
de tavanul mucegăit care acoperise
luna, munții și stelele.
Cineva i-a cusut ochii și, la scurt timp, a murit.

Uitată într-un magazin mic, pe o stradă lăturalnică,
ea cască sperând că o să apară cineva,
din vreo țară îndepărtată, care să cumpere de la ea
vreo carte pornografică, vreun penis din plastic,
așa încît, Dumnezeu știe cum, să i se schimbe soarta,
iar mâine soarele să strălucească, să-i aducă o zi
frumoasă;
să poată să cutreiere munții cei liberi
și să reia un vis la fel de vechi ca stelele.

(din ciclul „Pământul celălalt”)


Immanuel MIFSUD (n. 12 septembrie 1967, Paola, Malta) este considerat liderul generației de mijloc din literatura malteză contemporană. A studiat la Universitatea din Malta, unde și-a luat doctoratul în 2012. Scrie poezie și proză, iar în 2011 a fost primul maltez care a câștigat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Este și primul maltez invitat de Biblioteca Congresului din Washington D.C., unde a susținut o lectură de poezie și a purtat un dialog cu criticul literar Lucia Wolf. A publicat nouă volume de poezie și zece volume de proză, precum și o carte pentru copii. A fost tradus în engleză, franceză, română, sârbă, macedoneană, cehă, albaneză și arabă.

Rapoarte confidențiale (Casa de Editură Max Blecher, 2019, în traducerea Denisei Duran) a câștigat în 2014 National Literary Award în Malta și este cea de a treia carte a lui Immanuel Mifsud publicată în România, după romanele În numele Tatălui (și al Fiului) (Polirom, 2014, în traducerea Denisei Duran) și Necunoscuta din Berlinul de Est (Editura Nemira, 2019, în traducerea Ioanei Văcărescu).


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.