Irina Nechit „are darul de-a putea da glas dramatismului inaparent al existenţei de toate zilele”, potrivit criticului Gheorghe Grigurcu. Creația lirică din volumele Un fel de linişte, Copilul din maşina galbenă, Un om de succes şi alte pierderi (pentru a le aminti doar pe cele recente), a fost primită cu bucurie, de multă vreme, în România și nu numai.

Pentru aprecierile binemeritate din afara granițelor Republicii Moldova, Irina Nechit se consideră însă, chiar și astăzi, „o norocoasă”. Iar succesul de care se bucură scriitura sa „limpede și totodată compactă, bine închegată, ceva ce amintește de structura cristalului” îi pare ireal – așa cum a mărturisit în interviul ce urmează.


Vă numărați printre puținii poeți care au reușit să se afirme dincolo de granițele Republicii Moldova – vorbim despre România și țări occidentale. Cum s-a întâmplat această afirmare, apreciere internațională a poeziei dumneavoastră?

Irina Nechit: M-am născut într-un sat unde glodul ne ajungea până la genunchi, într-o ogradă pe care puhoaiele o inundau în drumul lor spre baltă și mai departe, spre Prut, aveam senzația că pământul gras, negru, lacom ne ținea lipiți de valea în care trăiam, așa că e foarte mare uimirea mea că mi-am scos mâinile din humusul natal și am scris cu ele niște poezii. De apreciere internațională nu putem vorbi. Nu-mi fac iluzii. Totuși, unele poeme ale mele au trecut frontierele fantomaticei republici aflate la marginea spațiului românesc și, totodată, la marginea imperiului controlat de Kremlin.

Datorită poetei Constanța Buzea, un grupaj de versuri trimise în plic, prin poștă, au fost publicate în „România literară”, după 1989. Am avut noroc să debutez după căderea Uniunii Sovietice, sunt din prima generație postcomunistă, curiozitatea față de basarabeni, din partea României, era maximă, de aceea și versurile mele, alături de ale altor colegi optzeciști, aveau o deschidere incredibilă spre malul drept al Prutului.

Îmi amintesc, priveam la televizor Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 1997 și la un moment dat mi-am auzit numele: „Premiul pentru poezie i este acordă Irinei Nechit pentru „Cartea rece”. Mă aflam în apartamentul nostru de la Chișinău, mi-am înhățat fiica, am ridicat-o, am dansat cu ea în fața televizorului. Cei de la USR mă anunțaseră cu o zi mai devreme să vin la București, să iau premiul, dar nu-mi venea să cred și nu m-am dus. Mai târziu, oricum, premiul mi-a fost retras fiindcă anul indicat în carte (1996) era altul decât cel căruia îi era dedicată Gala. Nu mă întrebați de ce au fost confundați anii, nu știu.

Faptul că cineva mă citește în România îmi părea ireal atunci, la fel îmi pare și acum, chiar dacă între timp mi-au fost editate 3 cărți la București și Timișoara („Gheara” și „Un fel de liniște” la Editura Vinea și „Un viitor obosit” la Editura Augusta).

Un complex al marginalului mi-a rămas înrădăcinat în conștiință, nu pot scăpa de el. În Franța am ajuns, de asemenea, dintr-o întâmplare norocoasă: m-au invitat la festivalul din Die consacrat țărilor din Europa de Est. Acolo, în orășelul provensal înfipt între Alpi, ne-am întâlnit cu Paul Goma, el zicea că se plictisește, că mai bine rămânea la Paris. Eram cazată la o margine a localității Die, treceam în fiecare zi pe lângă un gard de piatră peste care atârna o prăsadă uriașă, bine coaptă, mai să plesnească de suc, am ridicat un braț cu gândul s-o rup, aproape că îi simțeam în gură dulceața, dar n-am îndrăznit, mi-am lăsat mâna în jos, am mers mai departe. Am scris apoi o poezie care se numește „Fructul străin”.

Fructul străin

Cred că-l voi atinge.

Voi face un pas
voi întinde o mână
fără a mă apăra de soarele
încremenit între versanți.

Aurul său crește din senin
mustul său fierbe în așteptarea
unor dinți răpitori.

Cu un gest orb mă apăr
de strălucirea fructului străin
suspendat între piscuri înzăpezite.

Cred că nu-l voi atinge.

Altă gură va mușca din el
lăsând urme de ruj pe stânci.

În alte câteva țări occidentale am ajuns cu sprijinul Institutului Cultural Român. La Berlin am scris poezia „Linii albe”.

Linii albe

Mă trezește o pasăre.
Peste gâtul ei întins cad fulgi,
sub ghearele ei se topește gheața.

Cum e să cânți într-un arbore înzăpezit?

De aici din așternut
dimineața îmi pare o hartă de ramuri.
Undeva la o intersecție
de linii albe
se deschide un plisc
se înalță un tril.
Îl aud și cei adormiți,
cei care nu se vor mai trezi.

Iar la Bruxelles, unde am participat în 2015 la Festivalul Transpoesie organizat de EUNIC, am scris cu pixul pe hârtie „Oglinda”, unul dintre cele mai puternice, mai citite poeme ale mele.

Versurile m-au ajutat să circul puțin prin România, prin Europa, dar îmi dau seama că circulația lor transfrontalieră e foarte restrânsă. Totuși nu am stat nemișcată între Prut și Nistru, am avut ieșiri, deplasări și le mulțumesc oamenilor care m-au ajutat să călătoresc, împreună cu poeziile.

Irina Nechit, mai 2018 | Credit foto: Nicolae Răileanu
Irina Nechit, mai 2018 | Credit foto: Nicolae Răileanu

Parcurgând volumele dvs. de poezie, cititorul sesizează o schimbare de paradigmă tematică și, mai ales, stilistică. Dacă, spre exemplu, în Venea vinerea și Cum am devenit milionar (din „Gheara” – Ed. Vinea, București, 2003) par să precumpănească aliterațiile și jocurile de cuvinte, respectiv acroșurile socio-politice, în cele mai recente din seria ineditelor, tonul este precumpănitor unul evocator, discret confesiv, atunci când gravitați în jurul unor episoade biografice. Ne puteți marca câteva momente din evoluția scriiturii dumneavoastră, cum au avut loc aceste „reinventări” poetice?

Irina Nechit: O vreme mă întrebam: ce e mai important, forma sau conținutul? Acum știu că ambele sunt la fel de importante. Recunosc însă că exercițiile stilistice mă interesează mai puțin, vreau o scriitură limpede și totodată compactă, bine închegată, ceva ce amintește de structura cristalului.

Nu am o cultură filosofică temeinică, dar sunt înclinată să cred că la început a fost conceptul, apoi acest concept s-a materializat. Lumea palpabilă, materială e alcătuită din idei care s-au întrupat. Am scris spontan poezia „Ideea de măr” care se termină astfel: „Fiindcă sentimentul de măr pălește în fața ideii de măr”. Finalul acesta a fost o revelație. Nu l-am gândit îndelung, nu mi-a fost inspirat de lecturi sau meditații, de eforturi ale minții, ci mi-a venit direct, fulgerător.

Poezia amintită e din cartea de debut „Șarpele mă recunoaște” (1992), o carte naivă, depășită ca stil, dar în care anunțam cine sunt. Cu anii, am devenit ceea ce eram de la începuturi. Titlul cu șarpele nu e întâmplător, aveam în grădină șerpi de casă, pe unul eram cât pe ce să-l apuc într-o zi de vară, el se încălzea la soare, încolăcit de o creangă, iar eu culegeam vișine în copac.

Aveam în imaginarul meu acel șarpe văzut de foarte aproape, în copilărie, și am mai descoperit unele texte religioase pe care nu le citisem în adolescență, nici în primii ani de facultate, perioada sovietică fiind una pronunțat ateistă, șarpele biblic s-a unit cu cel văzut cu ochii mei de copil și astfel a apărut titlul primei cărți. Iar șarpele, așa cum îl înțeleg eu, nu înseamnă păcat carnal, ci o chemare insistentă, irezistibilă, spre cunoaștere.

Ontologicul se regăsește în poezia mea, însă o reluare obsesivă a motivelor existențiale mi-a dat și un soi de dependență de acestea, lunecam în monotonie, de aceea am căutat și posibilități de dinamizare, de înnoire, de sincronizare cu actualitatea. Într-o perioadă mi-am inventat un pseudonim, Tamara Zub, și am pornit „activitatea” pe internet, pe site-uri de poezie, mult mai mobile decât viața literară autohtonă. Cititorii reacționau imediat, viteza reacției e marele avantaj al internetului, unii mă criticau, alții mă apreciau și în funcție de feedback îmi schimbam și eu versurile sau, mai bine zis, atacam și alte subiecte decât cele cu care mă obișnuisem.

Cât privește biograficul, a apărut în scrisul meu atunci când mi-am dat seama că timpul trece, iar eu încă nu am povestit despre ai mei. Am scris despre câte în lună și în stele, dar despre oamenii cei mai apropiați și despre ce mi se întâmpla mie, la modul concret, nu am scris. O schimbare esențială, cred, s-a produs cu apariția cărții „Copilul din mașina galbenă” (2010).

Ineditele despre care vorbiți sunt dintr-un nou volum ce nu apare din cauza că un editor a promis să mi-l publice și nu s-a ținut de cuvânt.

În poeziile din antologia „Un om de succes și alte pierderi”, apărută în 2018 la Editura Prut Internațional de la Chișinău, vorbiți uneori despre pierderi, alteori despre regăsiri neașteptate dincolo de trecerea în neființă a persoanelor dragi, și, nu în ultimul rând, vă proiectați (în) propria moarte. Încercați prin toate acestea o exorcizare / o tămăduire a fricii de moarte? Dacă ar fi să sintetizați o (singură) reprezentare simbolică a morții, care ar fi aceasta?

Irina Nechit: O reprezentare simbolică a morții? Ceasul Pobeda al tatălui meu care tic-tac!, tic-tac!, mai funcționează la zece ani după moartea lui.

Știm cu toții, de mici, că timpul e limitat. Poezia încearcă să păstreze câte ceva din ceea ce am văzut, am gândit, am trăit. Vedeți, vorbesc la trecut – am trăit. Pentru că scriu acum despre ceea ce s-a întâmplat cu secunde sau ani în urmă. Dispar, treptat, mă evapor, trăsăturile chipului meu se estompează, se șterg. Dar pentru lume, pentru planeta noastră sau pentru planeta Saturn (pot zice că scriu o poezie saturniană) nu e nici o tragedie că mă risipesc ca fumul.

Într-o zi de primăvară m-am uitat la copacii înverziți, la iarba mustoasă, la macii pupurii și mi-a venit un gând: „moartea e viața fără mine”. Copacii vor înverzi, iarba va încolți și macii vor înflori sute și mii de ani, de-acum înainte, fără prezența mea. Constatarea am simțit-o ca pe un pumn direct în figură. Probabil, toți oamenii încasează pumnul acesta la un moment dat. Poezia în care am inclus formula „moartea e viața fără mine” e scrisă după o vizită acasă în sat și se numește „Cine va lătra după”. Nu știu dacă v-am răspuns la întrebare, a, da, exorcizarea. E doar aparentă, nu reușesc să exorcizez durerea plecării, parcă plec în fiecare zi, puțin câte puțin.

Și pentru că se leagă cu subiectul de mai sus, v-aș invita să comentați pe marginea violenței suicidare din poezia „O împușcătură”.

Irina Nechit: „O împușcătură” e o încercare de a-mi imagina ce-ar fi dacă… Atracția mea pentru poezia suprarealistă, pentru cea expresionistă și cea realistă se întâlnesc aici. Biograficul e insuficient când vrei să te apropii de o astfel de temă, ai nevoie să transgresezi realitatea, cauți un portal, o ușă secretă.

Versuri cu motive suicidare scriu puține sau deloc, dar îmi pun adesea întrebări mai vaste, cu trimiteri spre social, spre global, de exemplu, de ce nu se sinucid toate femeile, așa cum fac câteodată balenele sau păsările, o sinucidere în masă? De milenii femeile sunt înjosite, bătute, torturate, violate, subapreciate, discriminate, asuprite, exploatate, hărțuite, îngenuncheate și așa mai departe, dar continuă să rabde și își duc umilința mai departe, până în veacul de apoi. Mă mai întreb de ce nu se sinucid politicienii, chiar după eșecuri, după greșeli catastrofice, după dezastre, bunăoară, mi-a trecut prin minte că ar putea să-și pună capăt zilelor actualul președinte al Republicii Moldova care a fost filmat într-o scenă halucinantă, când îi mărturisea altui lider politic că Rusia finanțează partidul socialist din RM, oferindu-i câte un milion de dolari pe lună (!). Ce rușine, ce rușine, spuneau toți și mă gândeam că președintele o să facă cel puțin o criză de inimă, dar nu, a doua zi a ieșit proaspăt în fața camerelor de luat vederi și a contiunat cu minciunile, cu manipulările, până a acaparat aproape toată puterea în stat. Cei mai mulți oameni găsesc motive foarte serioase pentru a continua, sunt foarte rari cei care decid singuri, când să se oprească definitiv.

Ce reprezintă faptul cotidian, realitatea imediată pentru poezia dumneavoastră?

Irina Nechit: Am nevoie de realitatea imediată ca să mă sprijin de ceva, nu pot scrie în stare de imponderabilitate (aș scrie oare versuri dacă m-aș afla într-o navă spațială?). Faptul cotidian e un reper, un punct de pornire, chiar dacă nu e întotdeauna un fapt recent, ci unul pe care ți-l amintești, îl extragi din memorie. Exemplific, printr-o poezie:

În spatele pământului

Mercedesul tău mă calcă pe nervi
l-ai parcat sub ulmul bătrân
atingi parbrizul
cu vârfurile degetelor de la picioare
ce somn chinuit ce şosete albe
n-aş putea să dorm niciodată
într-o poziţie atât de incomodă
beau dorna privind maicile-domnului
înfipte în scoarţa ulmului
norii nu mai vin
s-au ascuns în spatele pământului
cine a stat pe locul acesta 
când copacul era lăstar
dar când ieşea din sămânţă?
dorna s-a terminat
celui adormit îi lunecă
o mână de pe volan
linişte în maşină 
cine bate cu o monedă de aur în parbriz?

Poemele dvs. revelează trăiri și imagini, uneori fulgurante, scormonesc în „carnea” limbii pentru a găsi cele mai potrivite (înlănțuiri de) cuvinte. Pe care dintre aceste confruntări – cu ideea, imaginea, limbajul – o considerați prioritară pentru creația dvs., care vă definește cel mai bine ca poetă?

Irina Nechit: „Carnea” limbii nu e domeniul meu. Sunt atrasă mai degrabă de proprietățile ei alchimice. Mi-ar plăcea să prepar tincturi, poțiuni, diferite amestecuri din cuvinte, să le pun în retorte, să le încălzesc la flacăra lumânării ori să le țin în frigorifer, ca să văd ce va ieși, să adulmec aburii toxici sau parfumurile emanate în timpul unor astfel de experimente. Nu mă pot menține însă, constant, în această sfera ocultă, trec rapid linia de demarcație, recurg la limbajul curent, actual, folosesc din plin potențialul narativității.

Irina Nechit | Credit foto: Cristian Munteanu
Irina Nechit | Credit foto: Cristian Munteanu

Cum v-ați defini propria artă poetică?

Irina Nechit: Nu risc să fac acest lucru. Mai bine aduc un citat dintr-o cronică la antologia mea „Un om de succes și alte pierderi”, o cronică spectaculoasă de Grațiela Benga, publicată în revista Poesis internațional, nr. 2, 2019: „Cadența de confesiune tranșantă ori simbolic filtrată, claritatea sentinței și gravitatea brutal răsucită, viziunea întunecată, dar păstrându-și resursele de vitalitate, însoțirea tatonării/exasperării cu ludicul, intimismul și cu un intermitent reflex thanatic sunt câteva dintre particularitățile unei poezii care parcurge stările incandescente înșirate pe traseul unui zbor de săgeată („imaginea mea/ … un arc bine întins”), care unește consistența luminoasă cu materia întunecată, de o eruptivă fluiditate”.

Nu rezist tentației de a vă propune să citiți, în continuarea afirmațiilor de mai sus, poezia „Cercul de apă”.

Cercul de apă

Cu vârfurile picioarelor
împingem nisipul de pe fundul mării,
vedem pești prin apă,
ne vedem genunchii,
unghiile noastre trec prin oglinzi fluide,
genele ridică spre cer
cristale de sare

Ieri valurile se prăbușeau peste noi,
voiau să ne arunce pe mal,
să ne fărâme țestele de pietre,
azi lumina s-a întins pe suprafața apei,
marea netedă
parcă e cuprinsă de uitare

A uitat furtunile și naufragiile
a uitat rafalele de vânt, cântările marinarilor,
icnetele celor ce săreau de pe stânci,
a uitat salvele de tun, fulgerele, trosnetul catargelor,
a uitat cum au apărut în ea primele forme de viață
și cum le-au crescut înotătoare,
cozi, tentacule

Împingem fundul de mare cu picioarele,
sărim cât mai sus,
ne apucăm de mâini,
facem o horă,
pentru o horă sunt de ajuns trei capete,
trei inimi,
trei suflete

Să ne rotim, să ne rotim,
cine știe ce va fi cu noi peste o lună,
peste o săptămână,
cine știe când vom mai veni încoace,
ai noștri nu au putut să se rupă de treburi,
nu au norocul să se scalde în mare,
doar noi trei,
aduși de un autobuz colbuit,
sub un cer fără nori

Să ne rotim, să sărim, să uităm
ce ne doare și ce ne macină,
ce ne frige și ce ne distruge,
să uităm tot,
să uităm de ce plângem în apă și de ce
ne-am dorit anul împrejur
să ajungem aici

Cu bărbia ridicată deasupra apei,
privim atent sub noi –
au venit,
și ei au venit –
tații noștri
și tații taților noștri,
mamele noastre
și mamele mamelor noastre,
au înotat până aici
sute și mii de mile,
au înotat pe sub ape grele

Hai veniți cu noi,
intrați în horă,
nu vă sfiiți,
strălucitori ca niște nou-născuți,
apucați-ne de mâini,
țineți-vă strâns de brațe,
săriți, rotiți-vă,
chiuiți

Chemați-l și pe cel ce nu îndrăznește
să se prindă în horă,
e tatăl femeii care ne-a oferit casa ei
pentru scurta vacanță,
el s-a înecat în marea aceasta
cu cincizeci de ani în urmă,
acum plutește la orizont,
strigați-l, vino cu noi,
avem loc pentru toți

Jucăm într-o horă tot mai mare,
mai înspumată,
sărim, ne stropim, țipăm,
speriem pescărușii,
împrăștiem bancurile de pești,
cine știe dacă vom mai veni și la anul,
cine știe dacă ne vom mai întâlni,
poate e ultima dată când ne ținem de mâini,
poate e ultima dată când ne bălăcim în mare.

Sunteți și jurnalistă și, astfel, aveți o bună înțelegere a scrisului pentru publicul cititor. Cum vă situați ca poetă față de publicul dvs. potențial – îl aveți în minte în timp ce scrieți, vă preocupă felul în care acesta receptează mesajul poeziei dvs.?

Irina Nechit: Da, mă preocupă receptarea poemelor din partea publicului. Știu că ar fi fost mai bine dacă scriam texte mai complicate, mai incifrate, mai sofisticate, mai încâlcite, de neînțeles. Dimpotivă, vreau ca versurile mele să fie înțelese. Cioplesc mult ca să înlătur ceea ce e în plus, vreau ca omul să nu se împiedice de cuvinte când citește. Să-i pară că nici nu citește, ci e absorbit în interiorul poeziei sau că ea îi intră în plămâni, odată cu aerul. Cei mai mulți cititori, precum vă spuneam la început, a avut poezia „Oglinda”. Dacă nu ați obosit cu totul, puteți s-o parcurgeți.

Oglinda

Aproape
mai aproape de fața tatei
îl sărut pe frunte ultima dată,
o lacrimă de sânge
i se prelinge din ochiul închis

Aproape
mai aproape de fața mamei,
o sărut pe obraz ultima dată,
vântul îi smulge de sub basma
o șuviță fără viață

S-au dus
unul după altul s-au dus
fără ei casa
începe să se dărâme,
scări nu mai avem
ușă nu mai avem
veranda se risipește
intrarea e ca o peșteră
năpădită de brusturi

Să-i dăm la o parte
să mergem în camera cea mai luminoasă,
nu se poate să nu fi rămas
acolo sus
între geamuri
oglinda veche,
ne-au luat paturile
mesele și scaunele
covoarele cu trandafiri
ne-au luat tot
dar pe ea au lăsat-o
nu se poate să nu fi rămas
acolo sus
oglinda veche
cu ramă argintie

Aproape
mai aproape de geamurile mari,
cineva ne-a luat perdelele
cu buchete albe,
lumina miroase a brusturi,
două inimi speriate
se zbat sub tavan
un fâlfâit de aripi
un ciripit în cercuri
deasupra mea,
un cuib de rândunele
văd acolo sus,
un cuib de rândunele
în locul unde-a fost oglinda

Cine-a putut,
cine-a luat-o?

În adâncul ei au rămas
pereții cu broderii
soarele dimineții și umbrele serii
fețele tinere ale mamei și tatei

Acum zboară
două rândunele prin cameră,
se vor întoarce
în fiecare primăvară
la cuibul lor,
se vor scufunda în apele
oglinzii dispărute
aproape
tot mai aproape
de fața mea de copil.


Irina NECHIT s-a născut la 1 ianuarie 1962, în satul Antoneşti, judeţul Cahul, Republica Moldova.

După absolvirea Facultății de Jurnalistică a Universităţii de Stat din Chişinău, Irina Nechit debutează cu volumul de poezie Şarpele mă recunoaşte, apărut în anul 1992. Contribuie cu poezie şi articole de opinie la numeroase reviste de cultură: Literatura şi Arta, Contrafort, Sud-Est, Moldova, România literară, Vatra, Poesis, Familia, Arca, Luceafărul ş.a. Publică volumele de versuri: Cartea rece (Ed. Cartier, Chişinău, 1996);Un viitor obosit (Ed. Augusta, Timişoara, 1999); Gheara (Ed. Vinea, Bucureşti, 2003); Un fel de linişte (Ed. Vinea, Bucureşti, 2006); Copilul din maşina galbenă (Ed. Cartier, Chişinău, 2010), Un om de succes şi alte pierderi (Ed. Prut Internațional, 2018) şi este prezentă în antologiile „Cele mai frumoase poeme” (Ed. Tractus Arte, Bucureşti, 2011) şi „Începutul de secol XXI. Literatura din Basarabia” (Ed. Arc şi Ştiinţa, 2017).

Irina Nechit este cunoscută și ca jurnalist, cu numeroase articole despre artă și diverse probleme ale culturii, dar și ca dramaturg și traducător. Este unul dintre puținele nume basarabene care au trecut cu succes granițele R. Moldova, Irina Nechit fiind foarte apreciată în paginile revistelor literare din România și din alte țări.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.