Poezie POEMATÉCA

Mario Luzi și fabuloasele suprapuneri de straturi culturale ale poeziei sale

Mario Luzi (1914 – 2005) este considerat unul dintre cei mai semnificativi poeți ai secolului XX. S-a născut și a copilărit în Castello, pentru ca ulterior să urmeze cursurile gimnaziale și universitare la Florența, unde s-a specializat în literatură franceză. În perioada studiilor, i-a cunoscut pe Piero Bigongiari, Alessandro Parronchi, Carlo Bo, Leone Traverso, poeți care i-au stimulat căutările literare ce au dus la apariția primului său ciclu de versuri, intitulat La Barca, în 1935.

După mai multe volume publicate, Al fuoco della controversia i-a adus lui Luzi, în 1978, Premiul Viareggio. În 1991, ciclul Frasi e Incisi di un Canto Salutare i-a fost răsplătit cu Premiul Aristeion. În același an Luzi era propus, pentru prima oară, la Premiul Nobel pentru Literatură. Ultima sa carte, L’avventura della dualità, a fost publicată în 2003. În 28 februarie 2005, poetul s-a stins din viață, la Florența.

Dacă în creațiile sale de început este un ermetic asumat, ulterior, în confruntarea cu realitățiile de după cel de-Al Doilea Război Mondial și mai ales cu fervoarea politică a anilor ’60, Mario Luzi abandonează simbolismul încifrat în favoarea unor teme existențiale și religioase, tratate într-un discurs direct, pe alocuri dramatic. Poemele complexe din ultima perioadă a creației sale sunt reflecții tulburătoare asupra ideii de schimbare.

„Fiu al secolului XX, Luzi n-a fost întru totul absorbit de el, refuzând mereu afazia sau falsetul ca să-și poată lansa năvalnic visul său de cuvinte, mobile și nepecetluite de vreo definiție: „Lume tu, în ce parte / din tine sau din mine eram? / La ce dintr-odată / devenisem străin sau complice?”, afirmă criticul Stefano Verdino în prefața antologiei Poezii, recent apărută la editura Humanitas, în traducerea lui Dinu Flămând.

Nici măcar timpul

Deznădăjduitele tale mâini se agață de mal,
te cațeri, pătrunzi în sat,
apuci drumul prăfos al defuncților.
Numele tău nu-l cunosc, poate e Acconsolata
sau Apparita, sau un altul dintre nenumăratele nume
al căror înțeles multă vreme mi-a fost ascuns,
dar nu și presentimentul, dacă le auzeam închinate
vreunui tabernacol sau cotiturii
unuia din acele drumuri ce miros a exil.
Acesta e ținutul nostru nelimitat,
culege-i florile triste, ierburile întunecate,
neatinsă recoltă legănătoare; odihnește-te.
Nici grânele acestea nu știu ce sunt,
palide pe câmpurile părăsite
unde nimic nu mai e de sperat.
Acum seceră snopii cenușii, tristul
val cât veci cu ochii al spicelor,
intră în desimea lor nesfârșită.
Iată domeniul pe care trebuie să-l prădăm,
abundența ce trebuie culeasă, timpul
nu ne mai grăbește iar lăcomia a dispărut.
E ținutul nostru fără de soare,
iată culoarea suferinței noastre ce nu se mai termină
despre care tu nu aveai decât un indiciu
acolo unde se deschidea un zid sau o aparență
în lumină, între florile de altar din postul mare…
iar ceea ce s-a pierdut dobândește nume,
unul care a suferit și înțeles doar prin semne.
Recunosc patria noastră amărâtă
de nașterea noastră fără de început
de moartea noastră fără de sfârșit.
Iat-o, deci, eu o numisem nimereală,
o numisem aventură
sau soartă sau noapte sau cu unul dintre numele
acelea neliniștite pe care mi le dicta angoasa,
ci nu mila care pătrunde, care vede.

(din ciclul Primele roade ale deșertului)

Prima noapte de primăvară

Ce moare, ce naște
acuma când mormăitul unui tunet se sfarmă
pe creștetul muntelui, anunțând
deodată primăvara ce rupe somnul…
Generații și generații
de oameni unii învinși alții
crescuți în mândria necazurilor lor, vârste
adânci cu dureri intrate una în alta,
în una și-aceeași suferință, doar într-un punct
apasă, se înghesuie, și gem
între un stâlp și altul podul,
întunecat în ultima lui boltă,
și planta întinsă de la rădăcină la fruct.
Eu îmi duc mâna la rană, ascult.
Prima noapte de primăvară, umflată
sfâșiată între viitor și a fi.

(Problemă de viață și de moarte, ciclul Din adâncul țarinilor)

Din turn

Acest pământ cenușiu cu spinarea șlefuită de vânt
în galopul lui către mare,
în vălmășagul său de turme din trecători
și pe costișele din interior, văzut
cu amețeala pe care ți-o dau povârnișurile, toarce
lumina, toarce misterioși ani-lumină,
toarce un singur destin în multiple forme,
și zice: „uită-te la mine, sunt steaua ta”
iar în acea clipă și mai adânc se înfige
în inimă spinul vieții.
Acest pământ toscan nud și pur
peste care aleargă gândul celui care aici rămâne
sau care, din el crescut, de el se îndepărtează/
Toți cei peste patruzeci de ani ai mei roiesc
afară din stupul lor de albine. Toți își caută
aici mai mult ca oriunde hrana, se interesează
de noi, de voi cei zidiți în crusta
acestui corp luminos. Și continuă,
continuă să mustească moarte și viață
tandră și ostilă, limpede și de necunoscut.
Atât vede ochiul din acest turn de pază.

(Din adâncul țarinilor, ciclul Din adâncul țarinilor)

Mario Luzi | Credit foto: Public Domain

Mario Luzi | Credit foto: Public Domain

 Înaintea serii

„Tu crezi că mă cunoști“, declamă ea parcă vorbindu-i vântului
observând în contralumină praful
ce alunecă pe bulevardul pustiu.
„Tu îți aparții prea mult ție însuți“, insistă iar acuzându-mă
prelungește pedeapsa așteptării
acea parte din ea care încă mai luptă
abătută dar și trufașă în mașina oprită.
Dar îi sună fals argumentul
iar pe parbriz îi zăresc fantoma
ștergând cu un surâs
umil cuvintele abia spuse.
„Oh, de asta ai suferit chiar prea mult“ adaugă și ai zice că
tocmai mi-aduce flori
în locul plin de urzici unde m-a crucificat.
„Degeaba“, murmur eu mai mult decât de remușcare
atins de acel ton
de persistentă, dureroasă tandrețe;
iar acum aș dori să nu i se pară nedemn
să caute-n alții cauza
răului ei, chiar dacă vina-i a mea.
„Degeaba“, iar atunci apare în minte nu știu dacă din amintire
sau din vis o imagine a ei
fragilă, dreaptă și neclintită, privind spre un fluviu
de pe dig și, puțin dincolo de estuar,
cum se întunecă luciul cenușiu al mării.
„Las-o baltă“, zice ea cu vocea cuiva tocmai revenind
după o lungă absență-n același loc
să adune rămășițele lăsate altădată, după un eșec.
„De ce nu ne stă în putință să ne rechemăm“,
mă întreb eu, surprins că ea e acolo, nemișcată, pe scaunul de
alături.
„Ce acord se poate stabili fără o luminiță de speranță?
Pentru că speranța e ireversibilă“, comentează
tăcerea ei rigidă ce nu mai luptă
în vreme ce apasă cu hotărâre mânerul portierei
și aruncă o privire piezișă spre clădirea înaltă care-o va înghiți
în curând.

(Note, ciclul În magmă)

 Viață fidelă vieții

Orașul duminica
târziu
când domnește calmul
deși un radio geme
între blocurile oarbe
din viscerele înțepenite
și când pe cel care pășește prin fisura unei străzi
tăiată drept printre bănci îl cuprinde
dureros de dulce umanul
tupilat în demisoluri și în canale de scurgere,
un răgaz, da, și totuși
câte unul moare, cu fruntea pe asfalt,
dinaintea unei mici cete agasate
care zăbovește în jurul nenorocirii aceleia
iar noi ne aflăm aici, reuniți de destin sau de întâmplare,
tu și eu, însoțitoarea mea de câteva ceasuri,
în această sferă înnebunită
având deasupra spada cu două tăișuri
a judecății sau a iertării,
viața fidelă vieții
tot ceea ce a crescut la sânul ei
încotro se îndreaptă, mă întreb eu,
coboară sau urcă discontiuu spre începuturile ei…
chiar dacă asta nu are importanță, chiar dacă e vorba de
viața noastră, doar atât.

(Trei teme, ciclul Pe invizibile temelii)

Ce reprezintă poetul Mario Luzi pentru poetul Dinu Flămând?

Dinu Flămând: Luzi era ultimul mare poet din formidabila generație de poeți italieni ai veacului trecut, cea care începe cu Dino Campana și îi include pe Montale, Ungaretti, Quasimodo, Umberto Saba (tradus de mine mai demult tot pentru formidabila colecție italiană de la Humanitas), pe Sinisgalli, pe Caproni și încă vreo câțiva, deși vine direct din Dante, Petrarca, Foscolo, Lepoardi…. Mă pasionasem încă în urmă cu câteva decenii de acea misterioasă carte Sosire nocturnă, unde orfismul și creștinismul sunt într-o formidabilă simbioză cu tradițiile Renașterii. Am avut norocul să îl cunosc pe distinsul poet cu un an înaintea dispariției sale, la un colocviu ce îi era dedicat în orasul Frascati, unde am luat și eu cuvântul; am primit cu dedicație de la autor o ediție reeditată chiar a volumului amintit mai sus, deci am considerat din acel moment că trebuie să îmi asum, cândva, și misiunea de a-l traduce (chiar dacă nu eram primul său traductor în românește). Ermetismul poeziei sale, care în anii ’70 nu mi se părea a fi chiar atît de dificil, ca acum, când știu ceva mai multe, devenea un posibil model pentru tinerii poeți români de atunci nevoiți să-și elaboreze un limbaj pe care cenzura de partid nici să nu-l înțeleagă, nici să nu-l poată interzice.

Familiarizarea mea treptată cu poezia acelei generații m-a ajutat, poate, nu atât să devin sibilinic pentru instituția cenzurii de la noi, ci, și mai mult, să mă apropriu de marile teme ale poeziei, așa cum se transmit ele de la o generație la alta într-o cultură constituită pe lungi perioade, ca într-o ștafetă. O cultură în care nu au intervenit uriașe rupturi, pauze, accidente și deformări ideologice, cum se întâmplase la noi, mai cu seamă pentru generația mea nevoită să citească până și modernimsul românesc, ba chiar și tradiția vernaculară, în condiții aproape de clandestinitate, necum să fie familiarizată cu ele prin instituțiile școlare. Pe scurt, tot încercând să decifrez straturile culturale în orfismul de tinerețe al acestui poet, mi-a devenit mai cu seamă evident faptul că poezia trebuie să își asume marile teme ale generațiilor precedente, dacă vrea să spună ceva substanțial. Din acest punct de vedere, Luzi , atât de serios, de profund, atât de visceral angajat in timpul istoric pe care-l parcurge biografia sa, deși pare că privește lumea dintr-o perspectivă dantescă, aeriană, devine modelul paradoxal pentru toate generațiile mai tinere, cele captate de nihilismul acestor zile, când mai toată poezia lunecă spre aneccdotă și bășcălie. E un model de curaj, de autor care își asumă marile dificultăți, și nu le ocolește doar parodiindu-le sau minimalizîndu-le. Sper să se observe acest contrast, chiar dacă Luzi nu și-a dorit niciodată să denunțe lipsa de consistență a multora din poeții mai tineri, care îl adulau dar nu îi urmau exemplul.

Ce provocări v-a adus traducerea acestei antologii?

Dinu Flămând: Numesc în explicația la această ediție câteva din dificultățile specifice ridicate de traducere lui Luzi, derivând din fabuloasele suprapuneri de straturi culturale, ce se observă și din structura eliptică a sintaxei sale sau din lexicul savant unde latinismele și cuvintele regionale stau alături, duse de fraze învolburate, deși perfect logice..

Sintetizând, aș spune că principala dificultate, pe care o va resimți și cititorul mai puțin răbdător vine din bogăția de sensuri pe care o conțin toate textele lui Luzi, din toate perioadele, incluvis în partea a doua a vieții sale, cînd poezia devine un dialog-monolog cu infinite meadre și nuanțe ce se multiplică… Răbdare, așadar, lectură atentă, până ce în sufletul tău, dragă cetitorule, va începe să leviteze acea muzică ridicată din adâncuri, adică meditația lirică densă…

Mario Luzi, „Poesie. Poezii”, Editura Humanitas, Colecția „Biblioteca italiană”, 2019, 424 pagini, traducere de Dinu Flămând.
Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


SUSŢINEŢI REVISTA PARAGRAF

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print

RECOMANDĂRI:

comentarii:

Un comentariu

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: