RECENZII Proză

Măști de varii tipuri sau despre camuflarea întru revelare

Neverosimil de interesantă, biografia lui Karen Blixen nu poate fi egalată probabil decât de proza lui Isak Dinesen, deși amândouă numele aparțin aceleiași identități. Oglinzi diferite ale aceleiași personalități, atât de diferite încât par complet disjuncte, sinele-Karen Blixen pare de nerecunoscut în cel al lui Isak Dinesen. Nicicum adiacente și nici tangente, cele două identități nu sunt până la urmă decât măști care ascund (când nu îl revelează) dublul.

Două personalități într-una singură, două fețe ale aceleiași personalități sau două realități disjuncte?

Dificil de răspuns la întrebare, dacă avem în vedere situațiile în care un creator alege să se prezinte lumii sub două nume. Nu discutăm aici cazul în care alege un pseudonim sub care își semnează operele literare (sau oricare alte creații), ci de acela în care alege să semneze cu două nume și să se prezinte lumii cu două tipuri de opere diferite, câte unul pentru fiecare tip.

(Deopotrivă lăsăm în afara discuției cazul fascinantului Fernando Pessoa, cel care a ales să semneze poezii sub cinci nume diferite, dintre care cele mai cunoscute sunt Alberto Caeiro, Alvaro de Campos și Ricardo Reis, deși comparația cu cele nume pe care le avem în vedere ar fi putut fi interesantă și cel mai probabil ar fi adus rezultate nu mai puțin interesante; jongleur al heteronimelor, Pessoa apare ca sursă de inspirație pentru un personaj din cartea „Litera din scrisoarea misterioasă”, a nu-mai-puțin-fascinantului Alex Leo Șerban.)

Ce ne interesează aici, înainte de toate, este cazul scriitoarei Karen Blixen.

O femeie absolut excepțională în sensul propriu al termenului, întrucât atât viața, cu experiențele ei ieșite din comun, cât și opera – suficient de stranie, alăturea cu timpul, dacă nu anapoda, așadar, diferită, poate anacronică, mai ales cea din a doua parte a vieții – sunt dovezi ale naturii sale aproape incredibile, dacă nu extraordinare – și iarăși, termenii sunt folosiți în sensul lor propriu.

Pentru că (aproape) nimic din ce se leagă de numele baronesei nu ni s-a părut obișnuit sau firesc. Cu atât mai puțin, previzibil. În egală măsură, nu ni s-a părut nici de natură a se înscrie în sfera figurilor excentrice care ar fi caracterizare de fapte ieșite din comun doar în virtutea unor dorite, presupuse sau trucate semne ale excepționalității sale.

Cu atât mai mult ne-am dorit apropierea de o astfel de figură, a cărei existență – de la aventură la operă, de la creație la suferință și moarte – este, în sine, dacă nu spectaculoasă, aproape neverosimilă, cel puțin surprinzătoare.

Tocmai aici începe greutatea. Pentru că este vorba, cum bine se știe, de o femeie care a trăit aventuros, dar care și-a descris aventura fascinației față de Africa sub numele de Karen Blixen -, dar care, ulterior, s-a găsit și s-a proiectat într-un sine creator de un (surprinzător) tip romantic (gotic), sub cel de Isak Dinesen.

Poate fi vorba, firește, despre o personalitate complexă, cu două modalități de a-și transfigura experiențele, una realistă și altă romantică. Despre un singur și unitar sine proiectat în două feluri, sub două nume, Karen Blixen și Isak Dinesen.

Pare limpede că viața baronesei von Blixen-Finecke a fost bogată în experiențe și întâmplări și că a avut multe de oferit, dar și că din acest cornucopia și-a ales la fel de multe de înscris atât în dreptul numelui Karen Blixen, cât și în al celui de Isak Dinesen.

După cum ni se pare limpede și că este vorba mai degrabă despre o figură cu două jumătăți biografice disjuncte, dar și cu două jumătăți ficționale disjuncte, ascunse – sau dimpotrivă revelate – de cele două nume, întrucât atât Karen Blixen1, cât și Isak Dinesen2 reprezintă nume cunoscute de autoare (există încă cititori care nu au cunoștință de faptul că în spatele acestor nume se găsește aceeași minte).

Realitatea acestei duble identități literare pare să se complice cu o a treia, dacă vom considera ca fapt adevărat detaliul potrivit căruia, în Germania, sub numele de Tania Blixen, s-ar găsi aceeași figură a baronesei daneze, dar și cu o patra, aceea a pseudonimului Pierre Andrezel, sub care ar fi apărut romanul The Angelic Avengers. (De aceea o comparație între Karen Blixen și Fernando Pessoa ar merita cu prisosință o analiză ulterioară, atât pentru înregistrarea heteronimelor reale sau doar atribuite, cât și pentru inventarierea diferențelor de voce, stil și mijloace dintre realitățile ipostaziate de heteronime pentru fiecare dintre cazuri.)

Neverosimil de interesantă, biografia lui Karen Blixen nu poate fi egalată probabil decât de proza lui Isak Dinesen, deși amândouă numele aparțin aceleiași identități. Oglinzi diferite ale aceleiași personalități, atât de diferite încât par complet disjuncte, sinele-Karen Blixen pare de nerecunoscut în cel al lui Isak Dinesen. Nicicum adiacente și nici tangente, cele două identități nu sunt până la urmă decât măști care ascund (când nu îl revelează) dublul.

Născută în 1885 în Danemarca, Karen Christence Dinesen, cea care va ajunge mai târziu să fie cunoscută sub numele de Karen Blixen(-Finecke) (de Rungstedlund) ar fi primit în copilărie o educație de tip aristocrat; cosmopolită și poliglotă, cu gustul călătoriilor și al aventurii – pe care l-ar fi moștenit de la tatăl ei, Wilhelm Dinesen, militar de carieră, dar și pasionat cercetător al vieții triburilor din America de Nord -, Karen va ajunge, după căsătoria cu baronul Bror Blixen-Finecke (vărul său de-al doilea), să trăiască în Kenia, unde împreună vor avea o fermă de cafea, de care Karen se va ocupa singură multă vreme și după divorțul de soțul ei. Pasiunea pentru Africa se lasă citită ușor în cartea Din inima Africii. Experiența e descrisă realist, fără idilism și fără alunecări sentimentale, cu bune și cu rele, de la bucuria pentru safari, la problemele întâmpinate la ferma din Kenia, pe care, de altfel, o va și pierde până la urmă.

Șapte povestiri gotice a fost începută în această perioadă de criză de la sfârșitul experienței de pe continentul african.

Această carte de povestiri publicată la New York în 1934 este semnată Isak Dinesen. Vocea, stilul, viziunea, modalitatea de a transfigura realitatea în aceste povestiri aparțin unui sine creator care nu plătește niciun tribut realității în timpul căreia este scrisă. Ci, dimpotrivă, unei paradigme trecute, celei romantice, pe care autoarea o simte probabil mai aproape de definiția eului său creator. Valorifică aici tenebrosul, macabrul, misterul, fantasticul, neverosimilul. Nimic din toate acestea nu va apărea în cartea scrisă în 1938 (sau 1937, după Wikipedia), cea semnată Karen Blixen.

Ni s-a părut foarte interesant faptul că în Adevărul minciunilor3, Mario Vargas Llosa găsește de cuviință să zăbovească asupra figurii lui Karen Blixen, dar surprinzător de-a dreptul ni s-a părut felul elogios în care descrie literatura scrisă de Isak Dinesen5.

Llosa amintește aprecierea lui E. Hemingway – „De aceea nu-i deloc surprinzător faptul că Isak Dinesen e singurul scriitor față de care Hemingway și-a exprimat întotdeauna o admirație fără rezerve”6, spune Llosa, e adevărat, în secțiunea în care menționează cartea despre Africa, cea semnată Karen Blixen -, iar despre prima carte, Șapte povestiri gotice (semnată Isak Dinesen, n.m., O. D.), Llosa scrie că este „una dintre cele mai strălucitoare invenții ale acestui secol” (al XX-lea, n.m.)7, descriindu-i povestirile prin atribute generoase ca „artificiale, strălucitoare, neașteptate, fermecătoare”, „extravagante”8, „admirabile9. După o atentă analiză a unora dintre ele, Llosa găsește că povestirea intitulată The Monkeye cea mai bună”, pentru care, iarăși, găsește de cuviință să folosească superlative (!): „lume rafinată”, „factură remarcabilă” (dar și „complicată senzualitate și năvalnică fantezie”), „totul e coerent și dens în această bijuterie”10.

Pentru cititorul care poate fi uimit de explozia de superlative, dar și de încântarea cu care M. V. Llosa scrie despre proza lui Isak Dinesen, pe care o numește „o mare povestitoare” și o compară cu Maupassant, Kipling, Poe și Borges11 (cum eu am fost, recunosc), explicația nu se lasă (mult) așteptată și poate fi descoperită în fragmentul în care, descriind scena finală din povestirea analizată, -„maimuța sătulă care sfârșește cocoțată pe un bust al lui Immanuel Kant”, scenă pe care o consideră „într-un fel chintesența delirantei creații ce alcătuiește lumea lui Isak Dinesen”12 -, dar și lămurită prin afirmații ca „lumea creată de ea este o lume de poveste”, „când o citești e imposibil să nu te gândești la O mie și una de nopți13 sau în cel următor: „Să distreze, să amuze, să ne binedispună: mulți scriitori ar fi indignați dacă cineva le-ar aminti că aceasta este obligația literaturii (s. m, O. D). Când au apărut (cele Șapte povestiri gotice), era la modă ca scriitorul să reprezinte conștiința critică a societății lui sau să exploreze posibilitățile limbajului. Firește că angajarea și experimentul sunt foarte respectabile, dar nici o doctrină nu poate salva o ficțiune plictisitoare. Povestirile lui Isak Dinesen sunt imperfecte câteodată, alambicate uneori, dar plictisitoare niciodată. A fost anacronică din acest punct de vedere, când povestirea voia să încânte, să împiedice căscatul cu orice preț, prin suspans, revelație truculentă, eveniment extraordinar, detaliu spectaculos, apariție neverosimilă”14, „e vorba de un caz aparte, de o anomalie genială”15.

***

Într-o logică subiectivă, un fel de coda

Un caz asemănător (cu diferențe care apropie însă, în egală măsură), ni se pare cel al fotografei Vivian Maier.

Voi încerca să explic în cele ce urmează paradoxul asemănării în ciuda diferenței dintre Karen Blixen (/ Isak Dinesen) și Vivian Maier.

Vivian Maier (1926 – 2009) nu a fost o figură cunoscută publicului larg în timpul vieții. Dimpotrivă. Cu origini franceze, dar născută în America, Vivian Maier a dus, timp de aproape patruzeci de ani, o existență „camuflată”. A fost angajată ca bonă de câteva zeci de familii din Chicago, așa încât ai putea crede că a dus o viață de om obișnuit.

Dacă ajungi însă să asculți mărturiile celor care au cunoscut-o direct – în Finding Vivian Maier, filmul documentar realizat de John Maloof, o reușită, dacă înțelegem că a primit nominalizări la premiile de gen -, începi să descoperi fațete multiple, niciodată complete, relative și relativizante, ale unei figuri complexe sau, în orice caz, greu de decodat întru toate. „Misterioasă”, „surprinzătoare”, „tot timpul cu aparatul de fotografiat de gât”, „paradoxală” sunt cuvinte prin care o caracterizează pe Vivian Maier unii dintre aceia în serviciul cărora aceasta s-a aflat în timpul vieții. Intervievați de John Maloof, unii se arată contrariați de felul în care Vivian își ducea viața („retrasă”, „cu ciudățenii”, „cu multe cufere” vor spune), alții vor fi sceptici sau sincer nedumeriți de pasiunea cu care se pare că și-a păstrat toate filmele fotografiilor de stradă pe care le-a făcut. Unii vor specula cu privire la aerul ei misterios, iar alții la atitudinea rigidă sau la disciplina militară, la ținutele anacronice sau comportamentul excentric.

Indiferent ce impresie va fi produs Vivian Maier oamenilor care au cunoscut-o în timpul vieții, în mod sigur aceasta nu a fost aceeași – decât în rare cazuri – cu impresia pe care o va avea publicul larg după moartea ei.

Pentru că, după moartea ei, destinul lui Vivian Maier a luat o întorsătură surprinzătoare. Numele lui Vivian Maier va ajunge, grație expozițiilor de fotografie, dar și filmului dedicat ei, toate realizate de John Maloof, să aibă notorietate.

Iar acest fapt s-a întâmplat întâi pentru că John Maloof a achiziționat la o licitație fără pretenții și pentru o sumă aproape derizorie (puțin peste 300 de dolari), un cufăr cu role de filme fotografice care i-au aparținut acesteia (în jur de 100000 de role), dar apoi și pentru că tânărul a avut curiozitatea, interesul, intuiția, dar și meticulozitatea să scoată la iveală fotografiile bonei americane. Fotografiile au dovedit – câțiva fotografi profesioniști consultați au confirmat – un simț al atmosferei interesant, cadre corect / interesant prinse, detalii de expresie, de postură sau de ținută, de vestimentație sau de situație. Proze fără vorbe. Subtilitate, umor, ironie. În general, fotografiile reprezintă portrete, oameni necunoscuți întâlniți pe stradă și imortalizați pe film, surprinși fără știința lor, pentru vecie, de aparatul ei vertical Rolleiflex (o minune în sine).

În viață fiind, Vivian Maier nu a urmărit publicarea fotografiilor. Nu a fi avut încredere în talentul ei? Greu de crezut. Nu a avut energie să intre în mecanismul sau parcursul oficial? Nu știa ce trebuie făcut?

Sau nu ar fi suportat consecința faimei?

Sunt multe întrebări. Nu vom ști niciodată nici dacă a face fotografii funcționa drept comportament compensatoriu sau era adevărata rațiune de a trăi, nici de câte măști ar fi vorba, nici dacă masca anonimității în care a ales să ascundă pasiunea fotografiei a fost voită sau doar imposibil de evitat, nici dacă a fost asumată sau doar întâmplătoare.

Este cert că fotografiile nu ilustrează un comportament excentric, retras, misterios, disciplinat, poate compulsiv, neîncrezător, oscilant, umoral, așa cum se pare că era acela al bonei anonime Vivian Maier, care își ducea pasiunea nestingherită pe străzile Chigaco-ului.

Vivian Maier – fotograful excepțional se ascundea în spatele acestei realități anonime și poate anodine.

Din întâmplare sau dintr-un capriciu al sorții, care în mod cert e marcat de ambiția și hotărârea cu care John Maloof și-a condus investigația asupra „moștenirii” aleator lăsate de Vivian Maier (dar și ambițios asumate de tănărul Maloof), un mare talent și o mare pasiune au fost aduse la cunoștința publicului.

Fotografiile de stradă realizate de Vivian Maier între anii 1950 și 1970 au beneficiat de expoziții postume și de recunoașterea unui talent remarcabil.

Asemănarea dintre cazul Vivian Maier și cel al lui Karen Blixen pentru mine constă, întâi de toate, în faptul că în ambele cazuri este vorba despre o personalitate complexă, proteică și polimorfă, manifestată, dar și camuflată în fețe sau măști diferite. Iar apoi, în ceea ce aș numi pasiune camuflată. Aș adăuga deopotrivă că nu este deloc imposibil ca printre posibilele motivații ale necesității de a-și camufla pasiunea – într-o altă mască sau în anonimat – să se numere nesiguranța, dubiul (existenței sau cu privire la creație) sau spaima de notorietate, dar și dorința de a elibera energia presupusă de un sine creator diferit de cel identitar, astfel încât refugiul în masca unui alt nume sau al unei alte măști, anonime sau nu, să asigure alimentarea nestingherită.

Modalitatea de a camufla prin mască este ceea ce mă interesează aici. Chiar dacă măștile sunt diferite: una este cea a unui nume literar sub care își putea elibera fantezia năvalnică, metamorfozele închipuite prin cuvinte – Karen Blixen prin Isak Dinesen îndeosebi – și alta este aceea a unei anonimități care îi aducea confortul eliberării în instantanee fotografice. Și una și cealaltă acopereau adevărata identitate, și una și cealaltă furnizau cel mai probabil combustibilul inepuizabil al alterității identitare.

Diferențele, ușor de observat, de la destin la experiențe, de la manifestările filonului creator la expresia lui, nu schimbă ideea-motor, aceea a necesității camuflării întru revelare.

1 Karen Blixen, Out of Africa, 1937/8. (Din inima Africii, Humanitas Fiction, 2015).

2 Isak Dinesen, Șapte povestiri gotice, 1934. (Dar și Winter’s Tale, 1943).

3 Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, Humanitas, 2002, traducere din spaniolă de Luminița Voina-Răuț.

5 Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, Humanitas, 2002, pp. 113-122.

6 Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, Humanitas, 2002, p. 114.

7 Idem, p. 117.

8 Id., p. 118.

9 Id., p. 119.

10 Ibidem.

11 Id., p. 117.

12 Id., p. 120

13 Id., p. 117.

14 Id., p. 121.

15 Id., p. 122.

Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


SUSŢINEŢI REVISTA PARAGRAF

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print

DE ACELAȘI AUTOR:

comentarii:

Un comentariu

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: