Despre poezia recent prinsă în volumul de debut Pe cer jetoane, Nora Iuga spunea că „va produce la intrarea în scenă ori o tăcere mormîntală, ori un concert de fluierături”.

Și tot poeta Nora Iuga, cea care l-a descoperit, cu entuziasm, pe foarte tânărul Mihai Ivașcu, adăuga: „Nu încercați să înțelegeți ceva cînd și dacă citiți poezia lui (…). Fiecare aveți libertatea să vă înțelegeți în el, acel voi pe care voi înșivă nu-l înțelegeți în voi…”.

Mai multe despre poemele incluse în Pe cer jetoane și despre autorul lor, în dialogul ce urmează:


Ai povestit, cu prilejul lansării, că ai început să scrii poezie în liceu, cu prilejul unor concursuri literare. Cum ai început să scrii o astfel de poezie? Ce anume ți-ai dorit inițial să exprimi și cum ai ajuns la această formulă de expresie?

Mihai Ivașcu: Culmea, eu care nu le am cu orientarea-n spațiu, la poezia de genul ăsta am ajuns din prima! Eram deja în zona aia, ca să fiu sincer. Îți explic. Ideea felului în care asociem, punem cap la cap lucruri, încercăm să găsim sensulm-a interesat, într-un fel sau altul, dintotdeauna, cum la fel m-a interesat joaca-jocul (prin cuvânt, fotografie, culori pe pânză, teatru ș.a.m.d.). Am fost un copil și un adolescent cu multe căutări, dar toate se echilibrau în jurul unei curiozități ludice, gratuite, de… da, de amorul artei. Poezia s-a supus și ea căutării ăsteia, cu atât mai mult cu cât am înțeles destul de repede că e o formă de expresie foarte laxă. Îmi permitea să mă desfășor, să mă expun. Nu-i găseam colțurile, limitele, convențiile. Reușeam să nu le percep. Lucrul ăsta venea cu avantajul că puteam scrie cu mare bucurie și că nu intenționam să exprim un „adevăr”, o teză, dar cu dezavantajul că anumite poezii, retrospectiv vorbind, erau forțate, erau prea pline, pur și simplu burdușite de „imagini poetice” și „figuri de stil”, cum scrie la manual. Cât despre formă, parcurgând o bună parte din poeții români reprezentativi (nu neapărat de manual), cel mai tare am rezonat, ca sensibilitate, cu valurile dadaiste, oniriste. Când am început să scriu, într-acolo m-a tras ața. Suna sincer, suna a mine, iar asta mi-a fost suficient.

Îți asumi eticheta de „neo-avangardist” pe care ți-a dat-o Nora Iuga? Îți dorești sau nu să fii înțeles – evident în altă paradigmă decât cea a unei „logici formale”? Ce îți dorești să provoace poezia ta în cititor?

Mihai Ivașcu: În parte, da, îmi asum. Ar fi o prostie să mă împotrivesc etichetei, e justă, chiar forma poeziei o clamează. Dar „pe cer jetoane” nu-i o culegere de „neo-avangardisme”, nu e „meta”. Uite, m-am bucurat să aflu că cititorii au descoperit în volum și alte feluri de melos, cel popular, de exemplu. În fine, nu-i „meta” fiindcă tot ce scriu are de-a face cu mine, nu examinez lumea de pe vreo movilă mai înaltă de pământ, mă „declin”, expun părți din viața mea – sunt eu, sunt alții de-ai mei, apar lecturi, iubiri, filme, neîmpliniri, fericiri, locuri, preocupări de-ale mele, într-o viitură fără sfârșit. E o exhibiție (iată neo-avangarda, dacă vrei), dar nu-i o cusătură (ritmul păcălește). E mai degrabă o topitură, de-aici și senzația de poezie-bloc, pe care o spui dintr-o suflare, poate. Sunt propoziții fără valoare de adevăr (sau cu altă valoare de adevăr decât cea pe care le-am da-o, în mod obișnuit, în realitate); „combinatorica” e strâns legată de posibilitățile de imaginație ale cititorului. Dacă se dorește – numai că se cam omoară poezia, nu-i așa? – , versurile mele pot fi decorticate. Ca joc lingvistic, mă refer. Totuși, eu nu țin să fie înțelese, ci să stârnească, cititorul să se agațe de o imagine sau de alta, treaba asta să-l ducă cu mintea-n altă parte și tot așa. La modul pre(ten)țios și ideal, îmi doresc ca poezia mea să fie imersivă pentru cititor. Și poezia poate face entertainment.

Scrii sub o formă de „dicteu” subconștient, spui tu. Și, totuși, dacă ar fi să-ți auto-analizezi poezia, cât de libere sunt asocierile de idei și cuvinte pe care le faci?

Mihai Ivașcu: Da, ai intuit corect. Nu sunt total libere. Există o mică cenzură. Scriu, scriu, scriu, la un moment dat mă opresc. Citesc ce-am scris și îmi vine să șterg anumite construcții, ori să le înlocuiesc. Câteodată nu rezist tentației. Ajung la un compromis – poezia câștigă pe planul melodiei, dar pierde din sinceritatea (naivitatea?) dicteului automat. Plus, există niște locuri comune. Dacă eu îți spun „din mână în mână până-n” și te rog să completezi, există mari șanse să continui cu „fund la taxatoare”. Interesant e când, deși cunoști vorba asta consacrată, alegi să continui cu „fund la sifoane”… Cred că ai înțeles ce vreau să spun.

Mihai Ivașcu | Credit foto: Ruxandra Gorun
Mihai Ivașcu | Credit foto: Ruxandra Gorun

În privința lexicului, apoi a figurilor de stil, ai preferințe, respectiv intoleranțe?

Mihai Ivașcu: Îmi plac comparațiile. Eu și prietenii mei practicăm, de amuzament, joculețul ăsta cu comparațiile. E incredibil cât râdem și cât de tare se pot abstractiza lucrurile, de la un punct încolo discuția se transformă în teatrul absurdului și se poartă în hohote. Recomand! Așa, revin. Comparațiile și metafora îmi plac cel mai mult. Am o vagă intoleranță la epitete în formula „substantiv + adjectiv = love”, dar foarte vag, când și când. Lexical, nu, n-am intoleranțe a priori, atât că încerc să scap de ce nu se așază cum trebuie pe hârtie, iar experiența (de om care, de voie sau de nevoie, a scris aproape de toate, nu doar poezie) mi-a confirmat că mizerabilismul și visceralitatea, etalarea lingvistică a unui întreg palmares de secreții și „anatomii” sub o ploaie de neputințe și boli nu mi se potrivește.

acvatică

când te-ai trezit ou spart
cum ți-ai găsit spărtura, ce lucruri visai?
când s-a înnoptat mai devreme, te-ai înmugurit
ca un fir de ocean, semeț și licoros
nu rețin să fi vorbit atunci și totuși
privirea ta mi-a crăpat auzul, am eclozat și eu

Poezia pare să te conducă pe tine, nu tu pe ea, spre un ceva nenumit. Fugi „programatic” de mesajele coerente, de ideile „îmbrăcate” poetic?

Mihai Ivașcu: Nu fug, dar nici nu le pot scrie. Vorbesc strict de mine, nu vreau să se înțeleagă că generalizez. Dacă m-aș așeza la biroul de scris și m-aș gândi „hmm, ia să văd, despre ce să fie poezia de astăzi? să fie despre război sau despre feminism? să fie despre societatea de consum ori despre iubire? gata, știu, astăzi scriu despre rețelele sociale!”, aș simți că mă așez nu la masa de scris, ci la catedră. Mă așez la catedră și vă țin o lecție, doar că în versuri. Evident, am opiniile mele, ele există și în poezia mea, fac parte din mine, cu sau fără voia mea, ele transpar. Prefer să le las să transpară, nu să le țip la microfon. În afară de asta, cititorul la care vreau eu să ajung caută plăcerea, bucuria lecturii, refugiul, oricât de fumat și a clișeu sună asta. E obosit de războaie, așa că ne-am găsit, nici eu nu știu să i le ofer.

retur

ai talent copile dar
faza cu dricul
m-a deranjat
eu tot alb tot alb
și tu nimic

imaginează-ți
eram la braț cu Lola
pe cer jetoane
apari dintr-o parte
tăcere de câine
carevasăzică știai

vezi-ți de treabă
la semafor
se pune galben
coroana ta pică
pleoapele mele
chiar binișor.

Aș vrea să înțeleg cum îți dai seama că ai exprimat tot ce aveai de spus și că poți încheia poemul. Cum decurge procesul scrierii? Și cum rescrii, dacă rescrii, odată ce ai ieșit din fluxul dicteului?

Mihai Ivașcu: Frumoasă întrebare, îți spun. Eu știu că vreau să scriu, e un sentiment de preaplin care mă încearcă în capul pieptului. Ce vreau să scriu… habar n-am, deși senzația e destul de grăitoare, anticipez zona emoțională în care mă voi duce. Încep cu un cuvânt, ăla pe care-l am pe limbă. Dacă îmi sunt onest mie, țeava se desfundă brusc, iar la robinet curg toate de-a valma. Când nu are ce să mai curgă, când tastatura caută cuvintele, atunci mă opresc. De-asta am poezii de doar câteva versuri. Atât era de golit, restul ar fi fost artificii fără căptușeală. La partea cu rescrierea, ți-am zis, da, mai rescriu un pic de dragul lirismului, liricii, dar nu-mi fac un modus operandi din asta.

asta e între mine și tine

între mine și tine n-au loc decât
o umbrelă, un copil, un fir de crin sau o pălărie
ploaia de alaltăieri a încercat să-și facă loc
mă durea căușul palmei de stropii grei
iar spațiul dintre noi era infim

azi nu suport gândul că tu nu-i poți face loc
că-mi lași mâna orfană
în mijlocul frazei

deschid umbrela fără pic de poftă
bolborosește și sughiț din ureche
ești nu ești aici

Răzvan Țupa observa, cu prilejul lansării, că ai asimilat scrierile unor poeți și că ai topit crâmpeie din poemele altora în propria ta scriitură. Despre ce poeți este vorba? Ce poeți îți plac, ce poeți citești azi?

Mihai Ivașcu: E întrebarea cu numărul 7, îți dau 7 nume de poeți care-mi plac, așa cum îmi vin în minte. N-aș putea să îi enumăr pe toți, ar însemna să stau prea mult pe această întrebare. Mariana Marin, Miruna Vlada, Rozana Mihalache, Teodor Dună, Valeriu Mircea Popa, Dan Sociu, Adela Greceanu. Citesc cam tot ce apuc, îmi place să-mi fac mici bucurii și să-mi cumpăr cărți și reviste de poezie, cu autori de care se prea poate să nu fi auzit până la momentul achiziției, mai vechi, mai noi, români sau nu; cu toate astea, nu vânez fiecare nume care apare în poezie. Citesc mai multă proză decât poezie, iar cel mai tare îmi place spectacolul de teatru, dar nu-mi place deloc să citesc piese de teatru. Și să știi că și la TV mă mai uit (am sesizat că se purta într-o perioadă să zici că ai renunțat acum țîșpe ani să ai televizor în casă, că ferească Dumnezeu, că vai). Prin asta vreau să spun că nu tot ce stă în bătătura poeziei mele e din sol poetic, am surse pestrițe de cunoaștere și plăcere. Cred foarte tare în măsură, în firesc, în diversitatea ingredientelor care ne compun feliile de viață. Referitor la „poeții din poeziile mele”, am să-l citez pe Răzvan Țupa, care îi remarca pe Ioan Es. Pop, Nora Iuga și Marin Sorescu, într-adevăr, sunt trei poeți care-mi plac și pe care i-am asimilat. Cu adăugirea că nu-s crâmpeie din poeziile lor, mai curând frânturi poetice care îmi aparțin, dar care se aseamănă, sunt tributare, dacă vrei, unei poetici mai mari din care și ei fac parte. Am și intertext, o poezie se termină cu o jumătate de vers din Coșbuc, de pildă.

Ai o poveste aparte legată de vreunul dintre poemele tale?

Mihai Ivașcu: Am povești pentru fiecare poem în parte, există o frântură de „spunere” gol-goluță în fiecare, dincolo de dicteu, intertext, rescriere etc, ca un mic miez de nucă lăsat liber spre simplă ronțăire. Pentru mine, niciun poem nu e mai cu moț. Iar poveștile din viața mea le păstrez pentru proză. Menționez că poezia mea mai împrumută din recuzita spațiului în care scriu, răsfoind volumul, îmi amintesc că am scris în următoarele locuri și momente, pe următoarele suporturi (lista nu e exhaustivă): la Revelion; în spital: în parc; în tren; în aeroport; pe plajă, seara; la spatele caietului; la poștă; în mall; pe șervețel; în orele de curs la care mă plictiseam, de obicei dimineața; pe palmă; în față la Hotel Cișmigiu; în notițele telefonului; în Roma, Brașov, Berlin; noaptea târziu, direct pe laptop, la mine acasă.

Pare că te simți confortabil citindu-ți poemele, cu voce tare, unui public. Simți că poezia ta ar fi receptată mai bine astfel decât citită clasic – de fiecare cititor pentru el însuși, în intimitate. Ți-ai vedea poemele transpuse cu mijloace multimedia?

Mihai Ivașcu: Da, mi-ar plăcea să fie transpuse într-un performance, un concept multimedia, ceva, mă voi gândi în sensul ăsta. O carte audio, de ce nu? Eu sunt fermecat de voci, mi se trage de la poveștile pe casetă pe care mi le punea mama când eram mic, dar și de la cei doi ani petrecuți la radio. E un microb de care se scapă greu, mai ales când nu vrei să scapi de el.

Ești jurnalist, faci priză cu realitatea, întâlnești și comunici cu o mulțime de oameni interesanți, ai activități extraprofesionale. Cum înglobezi sau, dimpotrivă, disociezi, eul tău liric (poate pretențios spus) în viața de zi cu zi?

Mihai Ivașcu: Ce întrebare inspirată! Să știi că a fost un dialog tare plăcut, mulțumesc. Ce să zic, în general disociez, disimulez, nu „mă dau” poet, nu fac circ de această (frumoasă) întâmplare a vieții mele, ba chiar s-ar putea ca unii să afle de-abia acum, cu prilejul invitației tale, serios vorbesc. Da, sunt iremediabil îndrăgostit de oameni, deși cel mai tare cred nu în iubire, ci în prietenie. În a-l ajuta, asculta, bucura pe celălalt. „Eul meu liric” e un boem scandalagiu care se mobilizează binișor în fața paginii albe. E mereu atent, îmi înregistrează foarte bine viața. Conduce o motocicletă și are textele la el. Eu sunt pieton, dar am mai mult umor decât el. Când dăm cap și pajură, niciodată nu știm cine câștigă. În sfârșit, suntem buni prieteni, deocamdată funcționăm.

Mihai Ivașcu, „Pe cer jetoane”, Editura Casa de Pariuri Literare, 2019, 90 pagini.


Mihai IVAȘCU s-a născut în 1997 la București. A absolvit ca șef de promoție filologia la Colegiul „Grigore Moisil” (2016) și a terminat în 2019 Facultatea de Comunicare și Relații Publice, specializarea Publicitate, în cadrul S.N.S.P.A. În perioada 2017 – 2019 a fost reporter și voce pentru Radio România Cultural, publicând articole și eseuri în diferite publicații online (Sub 25, Dissolved Magazine, Dilema Veche). Pe jurnalistul Mihai Ivașcu îl puteți citi și pe site-ul său propriu, Mezanin.ro.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.