Așteptările unui cititor cu privire la conținutul unei antologii sunt foarte diferite, și, mai ales în cazul selecțiilor de autori contemporani, foarte dificil de satisfăcut. Așteptăm oare ca selecția să aibă pretenții de reprezentativitate? Evaluarea reprezentativității o fac editorii sau este ea responsabilitatea cititorului? Cui se adresează o astfel de antologie – pretențiosului cititor „postmodern” sau unui mare public care dorește să se „conecteze” și să se regăsească ocazional la poetica vremurilor în care trăiește?

Titlul volumului de față – Tot ce poți cuprinde cu vederea. Antologia poeziei ruse contemporane (selecție, traducere și note de Veronica Ștefăneț și Victor Țvetov, prefață de Alexandru Vakulovski, Paralela 45, Pitești, 2019), sugerând o perspectivă de ansamblu și o formă de canonizare (articolul hotărât – antologia) pare să urmeze pista clasică a lucrării reprezentative.

Cu toate acestea, deschizând volumul, cititorul constată – în chip perfect „postmodern” – că acesta nu-și onorează până la capăt promisiunile. Un astfel de semnal al despărțirii de reprezentativitate îl constituie opțiunea – programatică – pentru poezia fără rimă. Or, dacă rima albă a devenit standardul poeziei contemporane în alte limbi, melodicitatea aparte și ritmurile lăuntrice specifice limbii ruse au făcut ca rima și ritmurile poetice tradiționale să nu își piardă niciodată actualitatea, mulți poeți contemporani de mare forță rămânându-le atașați.

DUBLUL FILTRU POETIC ȘI DIFICULTĂȚILE TRADUCERII

Volumul reunește creațiile a șaptesprezece autori, fiecare cu vocea și timbrul său poetic distinct. Scurtele biografii care prefațează selecția de poezii ale fiecăruia dintre autor oferă cititorului câteva repere care să îi permită acestuia să se orienteze în peisajul vast al poeziei ruse contemporane, însă acestea rămân sumare. Câteva note explicative contribuie la clarificarea unor aluzii literare, dar, din păcate, multe altele rămân opace cititorului nefamiliarizat cu realitățile rusești. Acestea, împreună cu prefața, sunt elementele pe care volumul le concede abordării convenționale a unei antologii. În această perspectivă, cititorului i-ar fi fost util un scurt studiu care să ofere cititorilor contextul literar și social în care aceștia evoluează, precum și datarea poeziilor (mai ales în contextul poeziei angajate).

Prefața, semnată de Andrei Vakulovski, este cea care pune în valoare interesul aparte al volumului: este vorba de o carte născută, ca idee, la un cenaclu literar, o selecție de poezie făcută de doi tineri poeți, care fac și traducerea acestora. Un filtru de două ori semnificativ, care dă atât interesul volumului, cât și punctul ei slab: pe de o parte, cartea surprinde un peisaj literar prin prisma viziunii a doi poeți, transpunându-ne astfel într-o dublă viziune literară; pe de altă parte, selecția reflectă gusturile antologatorilor, fără ambiții de universalitate, iar traducerea reflectă, în parte acordurile mentale ale acestora și – trebuie spus – limitele lor.

Acestea fiind zise, selecția permite cititorului să își facă o idee despre marea varietate a orientărilor și tonalităților poetice din Rusia de astăzi, reunind poeți de vârste foarte diferite (cel mai tânăr dintre autori este născut în 1992, cel mai vârstnic – în 1966), din regiuni diferite (substanțiala prezență a poeților din provincie, de la periferia Rusiei și din vecinătatea apropiată a acesteia dă volumului o savoare aparte), de orientări diferite.

Pe lângă cele semnalate mai sus, cititorul va regreta traducerile pe alocuri problematice, păstrând construcții „rusești” ale frazei și termeni netraduși (de ex. „detectiv” pentru „roman polițist”) și formulări care se abat de la standardele limbii literare. În ceea ce privește editarea volumului, ar fi fost de dorit o mai mare grijă pentru păstrarea coerenței transliterării numelor: Igori pentru consacratul Igor; apelul la y pentru transcrierea lui i final – Lvovsky – dar și a lui î – Rymbu; folosirea lui sh pentru ș – Vekshina; Dmitry și Serghei și Arsenev mai degrabă decât Arseniev.

POEZIA ÎNTRE GINGĂȘIA ȘI TRIVIALITATEA COTIDIANULUI. TEME ETERNE ȘI INTERPRETĂRI ACTUALE.

Tematica poeziilor propuse este dintre cele mai diverse. Poezia angajată cu aluziile ei „destabilizatoare” (Arsenev, Korceaghin, Lvovsky, Mevedev, Sungatov) invită la reflecție politică, denunțând, între altele, teama establishmentului rus de gândirea liberă și încercările acesteia de a o limita, ca în „Poemul solidarității al lui Arsenev” (scris în 2011 în contextul închiderii Universității europene sub pretextul insuficienței măsurilor de protecție împotriva incendiilor): „Pentru orice eventualitate, ar trebui/să fie implantată câte o alarmă în corp./Căci incendiul dintr-un cap/se poate răspândi oricând în altul,/atunci va arde tot orașul” (Din păcate, traducerea prin „săli” a termenului „auditoriu” ratează dubla miză a acestui poem despre rolul universităților ca laboratoare ale gândirii libere și „portavoci” ale nevoilor societății).

În poezia urbană/a capitalelor (Korceaghin, Lvovsky, Medvedev), cotidianul prozaic este direct ancorat în experiența literară moscovită, respectiv petersburgheză, ca fond pentru o reflecție literară asupra tensiunile inerente identității personale a literatului postsovietic: „în acea vară mânerele tramvaielor luceau/de la transpirație de la norii sufocanți/de la mirosurile amestecate în care/e acumulat tot ce urâm și ce ne este scump/cum e un animăluț ucis/sau un cadru dintr-un film sovietic” (Kirill Korceaghin, „Avanpostul lui Ilici”). Aluziile dostoievskiene, bulgakoviene, gogoliene, nabokoviene se multiplică pentru a reda capitalelor dimensiunea lor fantastic-monstruoasă, uneori diabolică, dar cu toate acestea Moscova și Piterul rămân ancore identitare profunde pentru poeții lor, ilustrând modul în care „visele generației milenialilor” sunt bântuite de umbrele trecutului și de o imagine a Rusiei în care sălbăticia naturală se combină cu cea urbană.

Kirill Medvedev, în timpul unei manifestații la Moscova, 2013 | Credit foto: Alexander Krassotki

Poezia „periferiei” și a experienței periferiei (Kotiuh [Estonia], Vaseatkina [Siberia], Sungatov, Zakirov), complementară celei a capitalelor, dezvăluie resorturile unor identități marcate de ambiguitate (pentru rusul estonian Kotiuh, „metafizica începe vinerea/cînd prietena din copilărie/te conduce la trenul Kiev-Simferopol/…/ te duci să cucerești Crimeea/pari un poet estonian/deși scrii în rusă/pari un poet rus/deși nu scrii cu rimă/mergi fără bilet într-un compartiment de serviciu) sau de specificul (poetic-brutal) al unei vieți la marginea lumii, căci „nimeni niciodată n-a trăit în siberia/siberia e locul în care n-a fost nimeni niciodată/…/ și eu cred că memoria e un astfel de loc/ unde ura și răutatea se transformă în sentiment și durere/memoria reține toate aceste lucruri care niciodată niciodată/niciodată nu s-au întâmplat cu noi/ când am trăit în Siberia/…/ și nu există nimic mare/există doar ceva mic gingaș și cumplit/ și asta suntem noi/cei care trăim în Siberia/ și niciodată n-o vom părăsi” (Olsana Vaseatkina, „Când trăiam în Siberia”). Experiența periferiei este marcată, ca și cea a capitalelor, de aceeași ambiguă relație de dragoste-ură față de propria patrie, istorie și memorie.

Expertiză
(Pavel Arsenev)

Folosind acest poem ca exemplu,
Vom vedea iarăși cum
Declarațiile politice
Incluse într-o operă de artă
Îndreaptă,
Simplifică
Și scot opera
Din spațiul estetic,
O transferă într-un oarecare alt spațiu.
Vom vedea că autorul
Va încerca
să-și exprime viziunile
politice și convingerile
mascându-le stângaci
într-un mod estetic.
Calitățile obiective ale ultimei,
După părerea multora,
Vor fi neapărat
Considerabil mai scăzute
Decât în cazul în care și-ar fi văzut de treabă
Și ar fi scris pur și simplu poezii,
Căutându-și stilul
și locul său în procesul literar.
Dacă autorul își va domoli
Pentru început aroganța
Va citi clasici,
Va studia la facultatea de filologie,
Unde fără îndoială știu să te facă să-ți placă de ei,
Ar conștientiza toată incompatibilitatea
Politicii și a artei
Și doar după asta
Ar încerca
să compună ceva propriu,
De dorit în spirit imitativ,
Atunci am fi putut
să vorbim aici despre poezie.
Dar în cazul ăsta noi nu ne putem
permite să vorbim despre poezie.
De asemenea, o să vedem că autorul
va fi nevoit să recunoască chiar în poem
eșecul propriilor pretenții,
dar vom putea urmări totodată
cum el va încerca neapărat
să se scoată,
aplicând concepte străine
poeziei ruse,
cum e conceptualismul,
postmodernismul ș.a.
În afară de asta, vom vedea că autorul
În această poezie
Absolut neacceptabilă neglijează
Bazele versului silabo-tonic rus
Stabilite de astfel de oameni iluștri
Ca Lomonosov, Derjavin, Jukovski
și desigur Pușkin,
după care vom putea concluziona
că autorul nu se poate lăuda
cu o atitudine profund patriotică
legată de marea cultură
rusă din ultimele două secole.
Luând în considerare cele spuse mai sus,
De asemenea, faptul că autorul
a utilizat
simboluri interzise,
a incitat la ură față de
grupul social „putere“,
și, în sfârșit, a fost observat
la reuniunile unor grupări radicale de stânga,
putem concluziona că încercările
lui mizerabile estetice
conțin o componentă extremistă,
iar el poate fi condamnat
după articolul 282 din Codul Penal
al Federației Ruse – „Instigarea
la ură sau dușmănie“ și de asemenea după articolul 280
„Incitări publice
la activități extremiste
prin utilizarea
canalelor mass media“.

Poeziei feminine – și autodeclarat feministe (Barskova, Denisova, Rîmbu, Vaseatkina, mai puțin Kotova) îi este specifică tocmai eliberarea de „delicatețurile” feminine: expresiile folosite sunt brutale, chiar triviale, exhibarea sexualității în detaliile ei foarte concrete este deliberat provocatoare: „chiar atunci când mă scoteau din sărite poftele lui și nu mai voiam/ să fac sex cu el,/ chiar atunci când mi-era silă să mă sărut cu el,/ pentru că mirosea a sălățică cu bețișoare de crab,/ chiar atunci când după mulți ani de întâlniri zilnice și sex/ nu mai aveam despre ce să vorbim și umblam aiurea/ de-a lungul bulevardului Cosmic și ronțăiam semințe,/ chiar atunci când mama mi-a zis că se va sinucide/ dacă o să mă întâlnesc cu el,/ chiar acum când nu am putut să ne permitem/ să ne recunoaștem unul pe celălalt…” (Galina Rymbu, “L-am văzut pe primul meu tip”).

Contrabalansând poezia feminină, regăsim în volum și o poezie a experienței masculine (Ocirov, Timofeev): ca și cea dintâi, poezia “masculină” apelează la aceeași erotică marcată deopotrivă de brutalitatea limbajului și de gingășia sentimentului (ca la Anton Ocirov), și este, și ea, marcată de concretețea detaliilor vieții cotidiene (Timofeev).

În sfârșit, remarcăm apetitul autorilor pentru artele poetice: problema rosturilor poeziei, traducerii, literaturii în general nu și-a pierdut niciodată actualitatea: o constatăm în meditația lui Arsenev asupra poeziei angajate („Expertiză”), în reflecția lui Danilov asupra sorții literaturii (trivializare, uitare, reducerea la… prăfuială, în „Întrerupătorul”), în poezia lui Sungatov („Există o metodă a exprimării poetice…”).

Semnificativă – și atrăgătoare – este și forța cu care autorii reușesc poetizarea „Tehnologiilor fără fir”, a experiențelor online și a gadgeturilor: telefonul și mai Skype ca fond pentru meditația și imaginarul erotice (ca la Andrei Sen-Senkov: mâna ta se mișcă pe corpul meu/haotic de gingaș/ ca omul/ce caută prin apartament locul/ în care semnalul telefonului mobil e mai puternic/ se oprește/ încep să tac/la receptorul roz al pernuței de pe deget”); ; forța de comunicare-fixare a memoriei SMS-urilor; internetul ca o contradictorie „iluzie a intimității”: „cînd două telefoane/ stau aproape unul de altul/ atît de mult seamănă/ cu pillow talk/ pare/ că ele își șoptesc/ceva/ prin portul/ infraroșu” (Stanislav Lvovsky, “Tehnologii fără fir”).

Avanpostul lui Ilici
(Kirill Korceaghin)

în acea vară mânerele tramvaielor luceau
de la transpirație de la norii sufocanți
de la mirosurile amestecate în care
e acumulat tot ce urâm și ce ne este scump
cum e un animăluț ucis
sau un cadru dintr-un film sovietic
stradela hitrov și liliacul
se strecoară prin pavaj
cutele pietrelor sub mușchii ce înfloresc
toată această moscovă rea umbre
ale clădirilor zbârcite și cum trece el pe
sub felinarele ce se sting
cum se împrăștie lucrurile și o ață de salivă
se evaporă în arșița continentală
și zvâcnesc salamandrele în crăpăturile
palatelor și noi pilim în parc în
iarba uscată și cum deasupra capului
erupe victoria noastră

Caracteristică majorității poeților incluși în antologie le este practica unei poezii a cotidianului: poetizarea lucrurilor, experiențelor, obiectelor mărunte, care își găsesc (sau nu) rosturi și rezonanțe mai înalte, în cheie psihologică sau socială, în ciuda (de nu din pricina) trivialității lor. Autorii descriu, în poezia lor, mediul propriu, cotidian, uneori foarte specific, precum spațiul medical, care servește, de exemplu, Irinei Kotova drept pretext pentru conexiuni poetico-psihologice surprinzătoare.

Autorii mai maturi (Zakirov este ilustrativ în acest sens) păstrează un anume apetit pentru estetica tradițională, pentru declamație și o suprasaturare a simțurilor care își are corespondentul în preaplinul emoției: „Nimic nu-mi justifică neputința, dar/ ce pot să fac, atunci cînd vîntul e din nord/ și noaptea se aprinde cu toate stelele negre și luminează/ doar fulgii ce cad, în care sclipește/ doar reflexia felinarelor, misterul etern al electricității?” (Hamdan Zakirov, „Martie”).

***
(Irina Kotova)

taică-său a văzut-o ultima dată
când avea doi ani
când împlinea cinșpe i-a scris:
tac de ciudă
fiica a plâns mult
genele vopsite pentru prima dată
curgeau în cărări strâmbe
pe obraji
nu putea înțelege
cum un matur
se poate supăra pe cineva de doi ani
plângând a recunoscut –
în fiecare an
de ziua ei
ciulea urechile
la sonerie
aștepta –
se va deschide ușa
va intra el:
în mâini –
o trotinetă albă
în acea zi am mers la magazin
am cumpărat
o trotinetă albă
cu roți mari
cu ea poți
depăși durerea
acum trotineta
stă în coridor
prăfuită
pentru oasele aripilor ei
n-a fost suficient calciu

O DOZĂ DE MIRACOL

Foarte „rusesc” prin practica unei poezii identitare ancorate în marea tradiție literară rusă, volumul are, grație poeticii experienței cotidiene, și o dimensiune universală care o face să rezoneze cu cititorul dincolo de limbă și de peisajul mental al fiecăruia. În ciuda celor câteva chestiuni semnalate mai sus, legate în special de acuratețea și rigoarea traducerii, întâlnirea cu „tot ce poți cuprinde cu vederea” din poezia rusă contemporană este o experiență din care nu lipsește o doză de miracol: varietatea extraordinară a expresiilor poetice care i se oferă cititorului spre degustare este punctată de „momente” de o forță expresivă uluitoare, ceea ce face ca această întâlnire cu poezia rusă să se transforme într-o adevărată aventură.

„Tot ce poți cuprinde cu vederea. Antologia poeziei ruse contemporane”, Editura Paralela 45, Colecția „Antologii”, 2019, 232 p., și note de Veronica Ștefăneț și Victor Țvetov, prefață de Alexandru Vakulovski.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.