Ca traducător, prof. dr. emerit Constantin Geambașu are meritul de a se fi străduit permanent, în măsura posibilităților pieței editoriale din România, să contureze o imagine unitară a literaturii polone în România.

Cele peste 60 de volume traduse, marea majoritate prefațate și înzestrate cu note și comentarii auctoriale, nu sunt numai dovada activității intense de promovare și apropiere a culturii polone în spațiul românesc, ci și mărturie a unei viziuni superioare a cercetătorului care a încercat să contureze în mod conștient și deliberat un canon literar valoros al literaturii polone în România. Traducerile sale demonstrează nu numai profunda cunoaștere a limbilor din și în care traduce, ci și un neprețuit simț al textului, intuiție și har” – Cristina Godun, traducătoare şi profesoară în cadrul secţiei de Filologie Rusă şi Slavă a Universităţii din Bucureşti.


Aș începe cu o punere în context: cât de bine (sau slab) reprezentată este literatura polonă pe piața de carte din România la ora aceasta?

Constantin Geambaşu: În comparație cu alte literaturi central-europene (cehă, slovacă, maghiară) este mai bine reprezentată, mai ales după 1989. În primul rând, interesul românilor față de cultura polonă a crescut în urma evenimentelor generate de mișcarea sindicală „Solidaritatea” care a stârnit entuziasmul europenilor din țările comuniste prin curaj, consecvență și finalitatea planurilor de acțiune. De-a lungul timpului, inclusiv în perioada comunisă, polonezii au pus accent pe cultură, vector al identității naționale și spirituale. În contextul reformelor posttotalitare (financiare, administrative, educative, economice) au fost înființate câteva instituții menite să încurajeze interesul străinilor față de literatura polonă. Mă refer la Institutul Polonez din București, înființat în anul 2001 și la Institutul  Cărții din Cracovia, înființat în anul 2004, ambele menite să susțină logistic și organizatoric promovarea limbii și culturii polone în lume. Datorită granturilor oferite pentru traduceri din domeniul literaturii sau umanisticii în general, editorii au fost încurajați să publice mai multe titluri din polonă. Cred că un alt factor mobilizator în acest sens îl reprezintă și Târgurile de Carte Internaționale, unde editorii participanți capătă o mai bună orientare cu privire la noutățile editoriale valoroase. De asemenea, cele două târguri de la București, Bookfest și Gaudeamus, au devenit evenimente de marcă în această direcție, căpătând de la un an la altul dimensiune europeană.

Să derulăm timpul înapoi… Când a început această aventură? Cum a apărut pasiunea dumneavoastră pentru literatura polonă?

Constantin Geambaşu: Am absolvit doi ani de filologie polonă la Universitatea din București. Apoi am obținut o bursă de la Ministerul Educației în anul 1968 pentru continuarea studiilor în Polonia. Evenimentele din Cehoslovacia au stârnit revolta și indignarea lui Ceaușescu împotriva invadării din partea sovietică. Acest gest a fost receptat ca fiind democratic și a atras după sine o deschidere și simpatie din partea europenilor. Anul 1968 poate fi considerat Primăvara de la București. În acel an au fost trimiși la studii în străinătate peste 300 de tineri români. Printre ei am avut norocul să mă număr și eu. După absolvirea studiilor la Universitatea din Varșovia, am fost angajat ca asistent la catedra de limbi slave a Universității din București. În ultimul an de studii am cunoscut-o și însoțit-o ca traducător la Varșovia pe Doamna Nadia Nicolescu, redactor șef al secției de pedagogie a Editurii Didactice. Mi-a oferit spre traducere un compendiu de didactică generală, care a apărut în anul 1974, fiind urmat de alte 5 volume din domeniul pedagogiei. Acesta a fost debutul. De literatură m-am apropiat mai târziu, prin intermediul teoriei literare. În anul 1988 a apărut la Editura Univers Conceptele științei literare, semnat de cunoscutul teoretician Henryk Markiewicz, în cadrul seriei de studii literare. Practic am început să traduc intens și sistematic după 1990, când a căzut cenzura și s-au schimbat fundamental condițiile și structura pieței de carte.

Dacă țineți socoteala – ne puteți spune câte cărți ați tradus până acum? Și cu ce frecvență/în ce ritm traduceți?

Constantin Geambaşu: Am ajuns la volumul 70. Traducerea a devenit o componentă importantă a activității mele zilnice. A crescut numărul de edituri și de oferte. Editurile Humanitas și Nemira s-au impus de la început prin planuri editoriale consistente și colaborarea cu numeroși traducători. Astfel, la Humanitas a apărut un compendiu de educație politică (ABC-ul democrației), urmat de cunoscutul volum de eseuri Gândirea captivă a lui Czesław Miłosz, iar la Nemira, Structura minciunii a lui Piotr Wierzbicki și romanul Eden de Stanisław Lem.

Un punct de cotitură în această privință l-a constitut participarea României la Târgul de Carte de la Varșovia în anul 1998. Am făcut parte din delegația română și am participat la numeroase acțiuni organizate în cadrul târgului. Înainte de târg am tradus volumul de eseuri Europa natală de Czesław Miłosz, o parte din studiul etic Iubire și responsabilitate de Karol Wojtyła și antologia de poezii Sub o singură stea de Wiłsawa Szymborska (împreună cu poeta Passionaria Stoicescu). Odată cu înființarea Institutului Polonez din București, în anul 2001, a început o strânsă colaborare cu institutul. Sub patronatul institutului au apărut mai multe volume: romanul Călătoria oamenilor Cărții de Olga Tokarczuk, ciclul de poezii Lamentații de Jan Kochanowski, Sonete din Crimeea de Adam Mickiewicz, drama în versuri Nunta de Stanisław Wyspiański, volumul de eserui Cracovia – pagini de cultură europeană etc. La scurt timp am publicat, cu sprijinul institutului, romanul frescă Pământul făgăduinței de Władysław Reymont, o capodoperă a literaturii universale. Tot în această perioadă, la Timișoara s-a înființat un grup de literatură comparată, coordonat de Adriana Babeți și Cornel Ungureanu, care a demarat un proiect de anvergură, consacrat romanului central-european. În cadrul acestui proiect am tradus două volume importante: romanul Frumoasa Doamnă Seidenman de Andrzej Szczypiorski și eseurile Europa mea, semnate de Iuri Andruhovîci și Andrzej Stasiuk. Toate acestea s-au întâmplat la vârsta maturizării intelectuale, când sub acțiunea acestor stimuli am intensificat ritmul de lucru.

Ne puteţi spune câteva titluri și/sau nume de autori care au fost o adevărată provocare în procesul traducerii?

Constantin Geambaşu: O mare provocare a fost Stanisław Lem, cunoscut autor de science fiction. În anul 1996, la Univers, a apărut volumul de eseuri antripologic-filozofice Golem XIV, o aventură intelectuală în toate privințele. O altă provocare lingvistică și imagologică a fost Pământul făgăduinței de Reymont (frază densă și lungă, portrete bine închegate și diverse, respirație epică largă, stilizare etc.). Cele mai multe provocări au fost generate de transpunerea în română a liricii polone. Mă refer cu precădere la poezia „lingvistică” a lui Stanisław Barańczak, suprarealistă a lui Julian Kornhauser, livrescă a lui Krzysztof Karasek sau ironic-provocatoare a lui Jerzy Jarniewicz. Poezia înseamnă variate registre la nivelul imaginației și limbajului, îndemnându-l pe traducător să fie activ, să caute, să înțeleagă, să inventeze (în sensul bun).

Unii traducători profesioniști susțin că traducerile sunt perfectibile la nesfârşit. Care e opinia dumneavoastră?

Constantin Geambaşu: Orice text este perfectibil, numai că în cazul literaturilor în limbile de circulație restrânsă, care nu dispun de mulți traducători (așa cum se întâmplă în cazul literaturilor mari), e nevoie de recuperarea cât mai multor texte valoroase. Nu înseamnă că accentul cade neapărat pe cantitate, dar ca traducător nu-mi permit, precum clasiciștii, să lucrez ani la rând la un singur text, mai ales că nu există certitudinea că acest text va intra în patrimoniul universal. Traducătorul are obligația profesională și morală de a pune la dispoziția cititorului un text cât mai bine realizat, fidel în mare măsură originalului și care să respecte spiritul limbii române. Un mare ajutor îl primește traducătorul din partea redactorului (dacă editura dispune de așa ceva). Colaborarea mea cu Doamna Mona Antohi de la Editura Humanitas sau cu Doamna Antoaneta Olteanu de la Editura Paideia s-a răsfrânt pozitiv asupra versiunilor românești.

Constantin Geambaşu | Sursă foto: Arhivă personală

Pentru că există cel puțin două școli (mai degrabă tendințe) de traducere – cea în care traducătorul este fidel textului tradus și cea în care „îmbunătățește” originalul – v-aș întreba ce rol trebuie să aibă traducătorul din punctul dumneavoastră de vedere?

Constantin Geambaşu: Cum am mai spus, traducătorul trebuie să se ridice la înălțimea exigențelor profesionale, pe care și le impune singur. Nu trebuie să zăbovească prea multă vreme asupra unui text, dacă are în față și alte proiecte și oferte, dar nici să se grăbească în dauna calității traducerii. Fidelitatea față de original nu înseamnă traducere literală, ci în primul rând înțelegerea imaginilor și a ideilor, pe care trebuie să le redea cât mai bine în limba română. Depinde, e drept, de dificultatea textului original. În timp ce citeam Numele trandafirului de Umberto Eco mă întrebam cu admirație cât de bine „s-a descurcat” traducătorul în hățișul de termeni, credințe și obiceiuri medievale. Poți să cunoști bine limba din care traduci, dar să nu ai cunoștințe temeinice despre cultura și mentalitatea poporului respectiv. Fără aceste cunoștințe traducerea va avea de suferit. Concludent în acest sens este romanul Albă ca zăpada și roșu bolșevic de Dorota Masłowska, în care, dincolo de convenția narativă, transpar numeroase aluzii la spațiul cultural răsăritean. Fiind un roman postmodern, cu expresii din jargonul și slangul tinerilor, am considerat inițial că ar fi mai bine să-l traducă o absolventă de polonă, mai apropiată ca vârstă de personajele și „evenimentele” din roman. Deși la nivelul semantic s-a descurcat, nu a făcut față totuși în privința expresiilor și ideilor cu încărcătură aluzivă, referitoare la perioada comunistă sau la relațiile istorice complicate polono-ruse. În cele din urmă, am preluat traducerea și am finalizat romanul, cred în condiții bune. Așadar, dincolo de cunoașterea limbii, o bună traducere se bazează pe cunoașterea culturii și civilizației țării respective.

Ce înseamnă „a traduce” pentru dumneavoastră? Putem vorbi de o artă a traducerii? Și, dacă da, care sunt principiile care guvernează aici?

Constantin Geambaşu: Cu siguranță există o artă a traducerii. Acest lucru reiese cu prisosință din manualele consacrate teoriei traducerii. Actul traducerii seamănă însă în mare măsură cu actul scrierii propriu-zise. De cele mai multe ori, capodoperele aparțin unor autori care au citit mult fără a fi preocupați, probabil, în mod special de arta scrisului, de principiile teoretice (cum să scrii?). Firește, traducătorul, la fel ca scriitorul, cunoaște reguli și principii concrete, pe care le impune activitatea în sine. Pe măsură ce traduci te izbești de tot felul de greutăți la nivel lexical, sintactic, stilistic, cultural. Unele probeleme le rezolvi pe loc, altele îți cer timp. Din fericire, munca traducătorului este înlesnită astăzi de navigarea pe internet. Lucruri pe care altădată le căutai în dicționare și enciclopedii, astăzi le găsești rapid în diferite versiuni care necesită o anumită filtrare, dar aici intră în joc experiența traducătorului. În orice caz, personal am citit câteva compendii despre traducere la nivel teoretic și practic (Ricoeur, Steiner, Bell, Ingarden, Ghiu, Jarniewicz etc.), dar adevărata știință o dobândești în practică. Este nevoie însă de o conștientizare a propriilor lacune peste care nu ai voie să treci ușor atunci când le observi. Din acest punct de vedere, cel mai mare câștig personal al unui traducător este îmbogățirea proprie din toate punctele de vedere. După orice carte, oricât de grea ar fi, respiri ușurat că ai terminat-o, dar cu satisfacția că ești mai bogat.  Nevoia cunoașterii „artei traducerii” transpare cel mai bine în cadrul atelierelor practice, când apar întrebări și variante care atestă modalitatea proprie de înțelegere a textului și de rezolvarea a problemelor (vezi simpozionul organizat în luna noiembrie la Casa Universitarilor de Filiala de Traduceri București, consacrat necesității retraducerilor).

Traduceți în egală măsură proză și poezie, dar am constatat că, cel puțin în ultima vreme, v-ați aplecat mai mult asupra poeziei polone. Prin urmare, vă întreb în ce mod diferă cele două tipuri de translație/interpretare: cea a prozei față de cea a liricii.

Constantin Geambaşu: Proza are legitățile ei. Narațiunea se construiește în fraze mai ample, explicative, se bazează de multe ori pe dialog, pe descriere. Cu alte cuvinte, deschide în fața traducătorului un univers amplu, bogat, dinamic de multe ori. Textele clasice s-au construit ținând seama de cauzalitate, cronologie, verosimilate, finalitate etc. Cele postmoderne se bazează pe fragmentaritate, subiectivitate, intertextualitate, accidentalitate etc. În fine, nu vorbim aici despre metaroman și nici de proză poetică. Există o delimitare clară a genurilor literare în compendiile academice. Poezia presupune un alt fel de exprimare, bazat într-o mai mare măsură pe figuri de stil (epitete, comparații, metafore, simboluri), dar și pe inventivitate și imaginație poetică. De aceea, este mai greu să traduci poezie, fără a mai vorbi de structura metrică în cazul poeziei clasice.

Personal, în ultimii ani, m-am îndreptat spre poezie datorită rolului pe care l-a jucat și îl joacă poezia polonă nu doar în spațiul literar concret, dar mai ales în viața societății poloneze. Romanticul Adam Mickiewicz a susținut conștiința poloneză un veac întreg în perioada când Polonia și-a pierdut independența, fiind împărțită de cele trei mari puteri: Prusia, Rusia și Austria. Tadeusz Różewicz, după cataclismul celui de Al Doilea Război Mondial, a reușit să reconfigureze limbajul poetic la nivel semantic și să salveze în felul acesta poezia. Czesław Miłosz s-a salvat prin poezie, departe de țară, în Europa și în America, remarcându-se prin evocare lirică și culturală autobiografică, prin imaginație inedită, sub influența poeților anglosaxoni. Wisława Szymborska, la rândul său, impune o lirică „masculină”, esențializată, îndreptată spre înțelegerea subtilităților existențiale, cu încărcătură filozofică, meditativă. Zbigniew Herbert, prin raportare la miturile culturale ale antichității, dezvăluie semnificații profunde și de multe ori neliniștitoare cu privire la lumea contemporană.

Am considerat ca pe o datorie profesională transpunerea în română a acestor mari creatori lirici. În acest sens, colaborarea cu poeta Passionaria Stoicescu a fost decisivă. Am tradus împreună 10 plachete (Kochanowski, Mickiewicz, Słowacki, Wyspiański, Iłłakowiczówna, Leśmian, Miłosz, Szymborska (2), Norwid), respectând în mare măsură structura prozodică a textului original, precum și sensurile simbolistice (vezi îndeosebi Wyspiański sau Leśmian). Ulterior, pe măsură ce am căpătat experiență și am înțeles o parte din tainele „meșteșugului poetic”, am tradus singur poeți moderni, aparținând unor școli diferite, în care predomina „versul liber”: „generația de aur” (Różewicz, Herbert, Miłosz, Szymborska); Noul Val – Barańczak, Zagajewski, Krynicki, Sommer, Karasek, generația mai tânără (Polkowski, Jarniewicz, Dąbrowski). Traducerea poeziei m-a obligat să pătrund de fiecare dată într-o lume nebănuită nu doar ca imaginație, dar mai ales ca inventivitate lingvistică. Cel mai mult m-a impresionat Leśmian, un poet simbolist de excepție, cu un registru stilistic și lexical impresionant, care demonstrează puterea de creație a limbajului poetic. De asemenea, în cazul lui Stanisław Barańczak există o legătură vizibilă, fascinantă, între limbă și gândire. În cazul romanticului Cyprian Norwid ar fi foarte multe lucruri de spus (poetica tăcerii, dialogul implicit cu cititorul, aluziile intertextuale etc.)

Constantin Geambaşu | Sursă foto: Arhivă personală

V-aș invita să facem o comparație a procesului creativ de traducere în cazul a două titluri apărute în cursul acestui an – este vorba despre Confiscarea instrumentelor (Jerzy Jarniewicz) și, respectiv, Pentru cine tac clopotele (Krzysztof Karasek). Care dintre cele două v-a provocat mai mult și în ce fel? Pentru că nu doar traduceți, ci și analizați și prefațați cărțile traduse – cum i-ați caracteriza și recomanda succint pe cei doi autori publicului român?

Constantin Geambaşu: Krzysztof Karasek este un poet livresc, adânc înfipt în lumea cărților, legat inițial de mișcarea „Noului Val” din anii 70 a secolului trecut, care îi îndemna pe poeți să nu se izoleze în lumea estetică, să coboare în realitatea cenușie, cotidiană, a străzii. Inițial, Karasek urmează o parte a „programului” mișcării, privind însă lucrurile într-un context mai amplu. Omul, în vizinea lui Karasek, este întotdeauna ceva mai mult decât o variabilă a proceselor istorice. Viața în sine, prin varietatea și pluralitatea ei, impune o altă abordare.  Poezia lui Karasek evoluează sub „pulsul vieții”, al senzualității și diversității, al organicității (vezi antologia Legătura sfântă). Traducându-l pe Karasek, participi nu la construcția unui sistem, ci la descoperirea, extinderea sau aprofundarea lumii. Poezia este nu doar un ghid, un instrument de contemplare și interpretare, ci și o zbatere în identificarea propriului loc în această lume. În perioada senectuții, poetul renunță în mare măsură la „podoabele” poetice, versul căpătând conotații aforistice, de multe ori tautologice. Se observă apetitul de a denumi sau a redefini lucrurile, de a surprinde esența în aserțiuni valorizatoare.

În schimb, împreună cu Jarniewicz, poet din generația mijlocie, traducătorul parcurge un drum absolut diferit de poezia „tradițională”, un drum care abundă în imagini și asocieri  surprinzătoare, care impun un alt fel de a privi lucrurile, părăsind stereotipiile lexicale și mentale, mai ales în sfera erotică (vezi îndeosebi Simplă poezie de iubire sau Poezie pe batog uscat). Joncțiunea dintre realități proprii spațiului răsăritean și celui american sau anglosaxon permite un joc poetic original, proaspăt, ludic. Este o plăcere ca, pe măsură ce înaintezi cu traducerea, să redescoperi imagini sau viziuni pe care nici nu le bănuiai la început. Spre deosebire de proză, poeziile, având în vedere dimensiunile mai mici, pot fi recitite, ori de câte ori dorești să înțelegi mai mult.

Ce sfaturi le dați sau le-ați da celor care se află la început de drum ca traducători literari? Ce greșeli (dacă există) ați dori să nu mai vedeți în traducerile în limba română?

Constantin Geambaşu: Un sfat concret pentru tinerii traducători ar fi să „spargă gheața”, să „se arunce în valurile traducerii” și să cunoască „pe propria piele” ce înseamnă să traduci. Studenților din anii mai mari și masteranzilor le repet că  este nevoie de o anumită disciplină, de un exercițiu zilnic, pentru a avea continuitate și a înainta „fizic” în transpunerea unui text. De asemenea, traducerea îți cere să fii onest cu sine, să conștientizezi că ai lacune și că e nevoie să le elimini, să verifici, să recunoști că nu ai înțeles sau că nu știi, să întrebi. Să citești fraza în română și să nu o accepți atunci când vezi că nu are sens, să nu traduci cuvinte, ci să depui efort pentru a înțelege idei și imagini. Acestea sunt sfaturi practice. La nivel teoretic,  dincolo de pregătirea filologică, așa cum am subliniat la început, traducătorul are nevoie de cunoștințe solide din domeniul culturii și civilizației, stilisticii și frazeologiei. În fine, trebuie să aibă deschidere spre lume, să aibă răbdare (să stea la masa de scris). Mă opresc aici pentru a nu contura un portret ideal (utopic) al traducătorului.

Cu siguranță, în traduceri vor exista mai puține greșeli, dacă editurile vor recurge la redactori buni, dar se pare că acesta este un deziderat. E nevoie să se evite nu doar erorile ortografice sau la nivel sintactic, ci mai ales cele referitoare la succesiunea timpurilor verbale (consecutio temporum).

PORTRET DE TRADUCĂTOR este un proiect iniţiat de Revista Paragraf.


Constantin GEAMBAŞU (n. 26 august 1948) este doctor în ştiinţe filologice, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti, unde predă cursuri de literatură polonă, sec. XIX-XX, cultură şi civilizaţie polonă, literatură comparată, imagologie şi mentalităţi slave, teoria şi practica traducerii, stilistica funcţională.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, secţia de traducători. În anul 2006 a fost ales preşedinte al Asociaţiei Slaviştilor din România, funcţie pe care o deţine şi în prezent.

Lista completă a titlurilor publicate.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.