Poezia lui Radu Vancu se construiește ca un lanț de ADN, fiecare volum răsucește în continuare spirala, adăugând o secvență de biografie developată printr-o succesiune de metafore. Nimic nu rămâne abstract în poezie. Așa cum ADN-ul stereoscopic compune omul de carne și sânge, Psalmi (Casa de Editură Max Blecher, 2019) creează substanța densă a vieții în care se scaldă un Dumnezeu familiar. Yours truly, Radu Vancu, astfel se scriu scrisorile către Dumnezeu. Fără emfază, așa e adevăratul psalmist, cel care-și pune inima & creierul pe tipsiile Lui.

Divinitatea din Psalmi nu e o transcendență goală, ci ființa gnostică, e șeful, e God Almighty sau Iisus & co, o inteligență superioară sau un creator de specii sortite traumei și frumuseții volatile. „Suntem amândoi niște drama queens”, spune poetul. Radu Vancu i se adresează lui Dumnezeu: „Guten Abend”, „Dobre vecer”, „Bonsoar”, „Salve”. Îi scrie scrisori versificate și proze poetice în care se-mbină-n gând întregul cosmos. Psalmii se construiesc pe două arhitecturi ce se reflectă una în alta: versul psalmistului care-și explorează biografia și discursul ce forează în epiderma cotidianului. El e împlântat ca o sursă de lumină la capătul circuitului. Nimeni nu știe dacă se va aprinde sau nu. Pentru că acest circuit e gândirea, monologul interior al poetului. Întunericul divin care încercuiește miezul luminii, omniscient, cinic și fără circumferință în care să poată fi încadrat. Ruga se transformă în interogație și-n intertext, astfel că Psalmii încep cu citarea filigranată din Paul Celan: „s-a scris: lapte negru al zorilor te bem seara – contează?/ s-a scris: orice poet e un evreu – contează?/ s-a scris: un opaiț care să ducă înapoi la splendoare – contează?/ s-a scris: ce frumoasă e moartea – contează?”.

În această plasă de întuneric și scintilații intermitente în care se zbat cuvintele, poetul își înnoadă biografia. Vancu îi aduce aminte viața cotidiană a omului unui Dumnezeu ca o figură paternă abstractă, o mască tragică într-un jilț fractalic, cel care privește fără să intervină: „Îți scriu din căsuța asta murdară din Kranevo, de pe/ malul Mării Negre, cea mai jegoasă casă în care/ am stat vreodată, dar în care dorm, în patul de lângă/ mine, copilul & femeia cei mai curați”. Poetul care agonizează și percepe frumusețea multifațetată, supraabundentă, în care se îneacă lumea, reiterează trauma care s-a imprimat ireversibil în sinusoidele poeziei lui Radu Vancu (sinuciderea tatălui), dar, de vreme ce divinitatea este și „maestro al ochișorilor de copii strălucind”, niciun cuvânt și nicio metaforă nu o poate blasfemia. Acest paradox al creației, lumea elastică, vulnerabilă ce se distorsionează în suferință, dar invadată și re-creată de frumusețe, dezlănțuie discursul poetic, singurul salvator: „Ar trebui ca omul să pedepsească suferința amputându-și toate organele pentru frumos. Să nu mai permiți creierului care vede suferința să vadă și frumosul.// Fiindcă faptul că poate să vadă, în aceeași secundă, abjecția & taborul – abia asta e intolerabil. Și abia asta e, de fapt, cu adevărat poezie. Care e, în sensul ei cel mai pur, intolerabilă. E miraculos că oamenii se încăpățânează să o facă să existe”.

De vreme ce poezia poate să surprindă, chiar dacă razant, fulgurant, Ființa spectrală, o dispersează verosimil și holistic peste tot: ochiul unui Dumnezeu urmărește ca un telespectator avid de breaking news sfera publică (în lumina colectivă a lanternelor distribuită-n piețele în care se protestează) și în cea privată, viața mărturisită. Limbajul este precis, tăios, exact, șlefuit, cifrat, esențializat, avid să-ntoarcă semnele unul împotriva celuilalt, într-o misterioasă simbolistică al cărei sens oscilează între o singură interpretare (religioasă, cosmică) și toate interpretările posibile, pentru ca în final cititorul „să guste ceva gol, ceva de sfârșit”, ca în construcțiile mistice ale lui Celan.

În limbajul încifrat și concret, Radu Vancu trasează concepte și perspective fără morgă și emfază. Îl încalță pe Dumnezeu în pantofi utopici de observator și-l chestionează ca pe un Tată absent: „De două luni încoace nu citesc poezie./ Ceva necruțător de blând sfârtecă mereu în ea.// Ai pus-o acolo cum ai pus sexele în zeițele porno/ & cum ne-ai suflat chestia în piept & cum ai turnat bulele în Cola // & cum ai turnat hormonii în adolescenți. E ceva stângaci & rău în tot ce fac eu. E ceva necruțător de blând în tot ce faci Tu.// Sfârtecând, sfârtecând. Rând după rând. Am uitat să schimb euro în coroane. Tu n-ai uitat nicicând să schimbi.// Ceva necruțător de blând/ sfârtecând schimbând/ sfârtecând”.

Așa cum repetiția aproape incantatorie a metaforei abstracte „ceva necruțător de blând sfârtecând sfârtecând” creează un tempo al acestei psaltiri în care biografia se-ncrustează în continuum-ul de spațiu-timp unde doar divinitatea are acces, există și discursul ezoteric al inimii. Singura Lui posibilă încarnare e inima. Și utopiile fiecărui om, cu creierul și realitatea lui unice, irepetabile. Celan spunea în discursul-artă poetică Meridian: „… poezia ar fi astfel locul unde toți tropii și toate metaforele ar putea fi duse ad absurdum. Cercetare de topos? Desigur! Însă în lumina a ceea ce se cercetează: în lumina u-topiei. Și omul? Și creatura? În această lumină“. Psalmul apofatic al lui Radu îl ancorează pe Dumnezeu în inimă. Tetracamerală, camera-laborator, de unde se ramifică toate circuitele lumii. Așa cum și numele lui Dumnezeu e tetragrammaton-ul.

Inima răsfrânge prismatic lumea, iar psalmistul-om concret, cu exaltări și breakdowns și „metili care poartă în sine memoria traumei & se adaugă pe gene” e poetul utopiei. „Utopia mea personală a fost inima. // Corpul: blândă anarhie de mușchi & colagen, comună primitivă de oase & țesuturi – și în centrul ei, neprevestită de nimic, ca toate marile catastrofe – inima & dictatura ei neînduplecată. (…) și printre sori & cauze, de fapt deasupra lor, dar iluminându-le & cauzându-le ca un Soare & o Cauză ce se află, înaintând greoaie ca un portavion militar într-un port civil prea mic, ca un T-Rex într-un abator de pui, ca un rechin printre copii & rățuște de plastic, inima”.

„Meșterul fulgului de zăpadă”, geniul marketer al sticlelor de Coca-Cola, bratwurștilor, maître ale Taborului & Resurecției, o suită de nume contemporane, amicale. Radu Vancu îi scrie maestrului ca și cum l-ar cunoaște. Singurul act ratat este lipsa vreunui răspuns. Creația e o dioramă pe care Dumnezeu o contemplă. Așa că prietenul-Dumnezeu se abstractizează, e „bifrons”, o aporie. E inima și anodinul. Un copil și un lagăr de exterminare. O bulă din sucul acidulat de toate zilele și sinapsa sfântă din „Creierul întunecat”.

Radu Vancu, „Psalmi”, Casa de Editură Max Blecher, 2019.

Radu Vancu | Sursă foto: Radiocluj.ro


Utopia mea personală a fost inima.

Dar utopia inimii e ea însăşi.

Să îşi infiltreze, ca orice teroare, birocraţia până în ultima
capilară.

Să facă din reţeaua de vene o topografie a terorii.

Să facă din corp universul de care a fost lipsită.

Să pretindă sângelui să mărşăluiască la fel de distrugător
prin vene precum mărşăluise ea printre quasari &
nebuloase.

Să ilumineze pe dinăuntru tot corpul, ca un Soare &
o Călăuză ce se află.

Să înainteze cât mai eficient prin materia cărnii, ca un
portavion militar într-un port civil prea mic, ca un T-Rex
într-un abator de pui, ca un rechin printre copii & răţuşte
de plastic.

Să poruncească inimii să cânte flăcările care o mistuie.

Să pretindă materiei întunecate a sentimentelor că există.

Să le strivească sub şenilele muşchiuleţului ei totalitar.

Utopia mea a fost inima ta a fost paradisul.

După ce îi retezi abdomenul, albina continuă să se
hrănească cu polen –

care curge prin abdomenul retezat direct pe lamela
blândului savant;

chiar retezat, creierul continuă să absoarbă frumuseţea –

care se scurge pe lamela din mâna milostivă care,
după ce ne-a dat creierul,
ni l-a retezat.

Sunt terminat. De cum văd ceva care aduce cu
frumuseţea, trebuie să fac un efort fizic considerabil ca să
nu plâng.

Cândva, îmi voi aminti de toată suferinţa asta ca de o
enormă fericire.


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.