DIALOGURI

Tiberiu Neacșu, despre Frank Bidart: Un poet obsesiv, cu un discurs care te schimbă fundamental

Puțini scriitori au avut curajul să se aventureze în colțurile atât de întunecoase ale psihicului uman și și-au îngăduit să rămână goi și vulnerabili în paginile scrise, așa cum o face Frank Bidart. Vizionare și revelatoare, intime și surprinzătoare, poemele sale sunt o confruntare radicală cu natura umană, un conflict veșnic reînnoit și recadrat, vers cu vers.


 Adolescență

S-a holbat în ochii mei cu o privire
pe care o pot vedea și-acum.

Avea o privire
care-o străpungea pe-a mea.

Simțeam că știa că eram
invidios pe ce făcea; și știa că dintotdeauna

aș fi vrut să știu la acea vreme
că ceea ce făcea el era ceva după care întotdeauna

voi fi tânjit mai târziu în viață, la fel ca el.

Îi plăcea ceea ce făcea.
Privirea era a extazului pur.

Jubila. Știa.
Încă-mi aduc aminte privirea lui.

(ciclul Dorință)

 Pentru Secolul Douăzeci

Limitat, flămând să jumulesc din nou din miile de
tehnologii ale extazului

nelimitarea, lumea care, la o picătură de apă,
răsare fără limite,

apăs butonul PLAY: –

Callas, Stan&Bran, Szigeti
sunteți din nou vii, –

partea lentă din K.218
din nou deloc

plictisitoare, doar drăguță, aproape
banală, așa cum le iese

tuturor, mai puțin din mâinile lui Szigeti

*

Așa că tu și eu și Mozart
trebuie să-i mulțumim Secolului Douăzeci pentru

că te-a făcut șablon, formă
a cărei infinită

repetabilitate înăuntrul materiei
sfidează materia –

Malibran. Henry Irving. Tânărul
Joachim. Ei sunt pierduți, un munte de

decupaje de prin ziare, devin cuvinte
ce nu le aparțin. Arta performerului.

(ciclul Praf stelar)

Tiberiu Neacșu, traducătorul antologiei de poeme Miile de tehnologii ale extazului, îl consideră pe Frank Bidart un poet „obsesiv, brutal în sintaxa pe care o amalgamează într-un malaxor referențial și auto-referențial”. Mai multe, în dialogul ce urmează:

Tiberiu Neacșu | Credit foto: Arhivă personală T. N.

Povestește-ne puțin despre experiența ta Frank Bidart. Când și cum ai luat contact cu poezia autorului american? Cum te raportezi la ea, mai întâi ca cititor profesionist, apoi ca poet?

Tiberiu Neacșu: Inițial, am intrat în contact cu poezia lui Frank Bidart cândva prin 2016. Am început chiar cu Herbert White, acel poem absolut înfricoșător cu care Bidart își deschide primul volum de versuri, Golden State (Statul de aur). M-a frapat de la bun început maniera rece, precisă, distantă prin care Bidart ajunge să-i dea viață unui personaj oribil. Am decis să traduc poemul, care a și apărut în primul număr din 2017 al revistei Poesis Internațional.

Bineînțeles, am continuat să citesc tot ce prindeam din american, până în momentul în care am pus mâna pe Half Light: Collected Poems, cartea pentru care a și câștigat, în 2018, Premiul Pulitzer. Atunci abia am avut în față magnitudinea acestui mare poet. Nu mai știu cine a spus despre Arghezi (citez aproximativ): „acum având mecanismul poeziei argheziene demontat în față-mi, trăiesc o dramă de inteligență”. Cam așa mi s-a întâmplat și mie. Mă simțeam, în același timp, ca într-o mașină de RMN, dar și în fața ecranului, urmărind din exterior spre interior cum sinapsele mele se înnoadă iremediabil.

Frank Bidart e genul de poet care te poate ține uimit în permanență. Are o tehnică ireproșabilă. E un poet obsesiv, cu o adâncime pe care i-o poți ghici imediat, din câteva poeme citite. Știe foarte bine să respire în poezie, știe să fie precis, vizual, nu se-aruncă în metaforizări lirice de dragul poetizării cu orice preț. Pe Frank Bidart îl poți citi ca și cum ai vedea un film: nimic nu e imposibil de redat într-un context referențial comun, nimic nu e întâmplător.

Cum ai făcut selecția poemelor din Miile de tehnologii ale extazului?

Tiberiu Neacșu: Selecția a durat câteva luni, poate vreo 3-4, timp în care am citit Half Light… de tot atâtea ori. Am încercat, mai întâi, să găsesc un itinerariu prin poetica lui Bidart și să-l aduc în limba română. Din păcate, însă, n-am reușit să aduc în antologie câteva poeme arhicunoscute ale americanului (The War of Vladimir Nijinsky, de exemplu) sau ciclul orelor nopții, poeme foarte lungi care, puse toate cinci (cele 4 ore ale nopții și The War…), ar face de-o carte consistentă. Sigur că, pentru o antologie care să poată reda parcursul unuia dintre cei mai importanți poeți americani, doar cinci poeme, fie ele de proporții epice, nu pot sublinia drumul ăsta.

Un alt criteriu a fost traductibilitatea. Sigur că sunt poeme care pur și simplu nu „ies” în română. Pe acelea le-am evitat (nu sunt multe), dar cred că antologia stă bine și fără ele.

Un aspect pe care am vrut neapărat să-l aduc în carte a fost greutatea poemelor.

Să vorbim puțin despre titlul antologiei, „cules” din poemul Pentru Secolul Douăzeci (ciclul Praf stelar). De ce te-ai oprit asupra acestui titulu-umbrelă – Miile de tehnologii ale extazului?

Tiberiu Neacșu: Trebuie să recunosc că titlul a fost ultimul ales, iar alegerea nu-mi aparține. Teodor Dună a venit cu titlul. Tot Teodor este cel care mi-a propus traducerea lui Bidart după ce a citit Herbert White în Poesis Internațional.

Miile de tehnologii ale extazului mi se pare potrivit din mai multe motive. Conține căutările poeziei (tehnica, extazul), imprimă ideea de travaliu poetic (Frank Bidart este, poate, poetul cu cele mai multe variante pentru un poem – până la 2000!) și, important, sunt 2 versuri din poemul amintit mai sus (Pentru Secolul Douăzeci).

 Dispoziție

Ca și cum numele pe care le folosim pentru a numi folosința clădirilor
ne radiografiază sufletele, război fără sfârșit:

Palat. Închisoare. Templu. Școală.
Piață. Teatru. Bordel. Bancă.

Război fără sfârșit. Pentru că a numi înseamnă a poseda
visurile necunoscuților, templul

e jignit și cere abolirea bordelului, acum teatru, acum
școală; școala disprețuiește templul, palatul, piața, banca;
banca, prin

refuzul de a-și numi deponenții, îi primește pe toți, cu toate că,
înfuriați, prizonierii
în fiecare noapte macină o altă piatră din grămada de sub palat.

Război fără sfârșit. Deci timp dincolo de timp:

Rupe țesătura. Bate-o-n cuie. Nu
pe perete. Treci prin
perete. În afara

timpului. Bate-l în cuie.

(ciclul Praf stelar)

 Elegie pentru Pământ
(secțiuni)

Pentru că locuitorii pământului călătoresc în carne

și se ascund de carne

și adoră carnea

poftești la o carne care nu moare

Dar pofta de absolut
naște ura pentru absolut

Cei care sunt purtătorii revelației

sau care cred că sunt

ne devastează

cu promisiunea salvării

*

Mama, afară, la aer
făcând cu mâna, ridată, ca și cum ar ști

că asta e ultima oară –

privindu-mă în timp ce urcam scările
și avionul mă înghițea. Ea și cu mine

nu mai puteam schimba lucrul spre care ne grăbeam
mai mult decât am fi putut schimba vremea. Găsindu-mi
locul, nevăzut m-am holbat înapoi, în timp ce se îndepărta.

*

Ei cad în găuri din pământ, tot ce

iubeai, iubeai și
urai, cum vei cădea și tu –

și momentul în care totul era posibil

s-a dus. Încă ești
deasupra pământului, momentul în care totul

sau nimic nu e posibil

demult dus. Înfricoșați de mare, ne
agățăm de fuzelaj.

(ciclul Câinele metafizic)

Poezia lui Bidart este populată de „personaje” fictive (celebrul Herbert White) sau reale (precum Ellen West). În afara celor două menționate, cărora Bidart le-a dedicat cicluri de poeme, în selecția făcută de tine apar poezii sau referințe poetice mai mult sau mai puțin substanțiale la figuri cunoscute: (tânărul) Marx, Marilyn Monroe, Heath Ledger, Joe Brainard, Robert Lowell și alții. Te-aș invita să ne spui câte ceva despre „Borges și eu”, un eseu poetic (?), aparte ca structură, inclus în ciclul Dorință.

Tiberiu Neacșu: Despre englezi se zice că atunci când vorbesc despre vreme, de fapt nu vorbesc deloc despre vreme. La Bidart e cam la fel: când Bidart vorbește despre câte un personaj, nu vorbește doar despre acel personaj. Se insinuează în poem aproape imperceptibil, însă ferm. Chiar și menținând o distanță considerabilă, liniile de contur ale acelui „eu” care scrie sunt bine subliniate prin intermediul altor personaje.

Borges și eu este un eseu poetic scris la „provocarea” lui Dan Halpern. Mai mulți scriitori au fost rugați să scrie ceva pe marginea micului text al lui Borges (cu același titlu), totul materializându-se în volumul Who ‘s Writing This? (The Ecco Press, 1995). Bidart nu se oprește doar la dichotomia lui Borges dintre eul care scrie și eul care trăiește, și aduce în discuție procese mai degrabă personale: este acel Frank care scrie, confruntat cu Frank care a trăit experiențele și (cel puțin) un altul care, odată ce primul a terminat de scris, observă că formele (experiențele) pre-existente folosite pentru a încheia poemul sunt ele însele schimbate, așa cum Frank este schimbat în urma lor.

E de citit acest mic eseu tocmai din perspectiva unei metapoetici a lui Bidart. Las cititorilor plăcerea intepretării textului. Sunt sigur că va fi delicios.

Frank Bidart | Credit foto: Webb Chappell

Ce provocări ți-a adus traducerea poemelor lui Bidart?

Tiberiu Neacșu: În afară de inerentele dificultăți în traducerea contextului sau a sensurilor (de obicei multiple) ale cuvintelor, cea mai grea parte a fost să-i ofer lui Bidart o voce aparte în limba română. Frank Bidart nu seamănă cu nici un poet pe care l-am mai citit până acum, nici american, nici de altă naționalitate, deci nici român. Așa că nu-l puteam pune să vorbească cu vocea unui Mușina sau Ivănescu sau Mazilescu sau cu orice altă voce. A trebuit să mă las și eu schimbat de poemele lui Bidart astfel încât să redau cât mai fin, dar atent, liniile vocii sale.

Bidart este obsesiv, brutal în sintaxa pe care o amalgamează într-un malaxor referențial și auto-referențial. Greutatea de a-l reda pe Bidart, așadar, nu vine din dificultatea „corespondențelor” semantice, dar, mai degrabă, din descoperirea unui tip de discurs care, odată redat în română, te schimbă fundamental și te face să vezi poezia într-o zonă pe care, poate, n-o accesaseși până atunci.

Frank Bidart, „Miile de tehnologii ale extazului”, Editura Tracus Arte, 2019, 150 pagini, traducere de Tiberiu Neacșu.


Frank BIDART (n. 27 mai 1939, Bakersfield, California) este un poet american, câștigător al mai multor premii importante, printre care Shelley Memorial Award, Wallace Stevens Award, Bollingen Prize for Poetry, National Book Award și Pulitzer. A studiat la Universitatea din California, apoi la Harvard, sub îndrumarea lui Robert Lowell sau Elizabeth Bishop. Este profesor la Wellesley College și locuiește în Cambridge, Massachusetts. Poemul său, Herbert White, a fost ecranizat într-un scurtmetraj, de către James Franco.


Acest interviu a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.