POEMATÉCA Poezie

Trandafirul și speranța lui Pablo Neruda

Faimos precum Robert Frost sau T.S. Eliot, un experimentator dornic să-și schimbe stilul în permanență, întocmai ca Picasso (Daniel Chouinard), un adevărat „Walt Whitman al Sudului” (criticul John Leonard), Pablo Neruda este unul dintre cei mai influenți poeți ai secolului 20.

Poetul chilian este apreciat astăzi, mai cu seamă, pentru lirica sa de dragoste, pentru meditațiile melancolice și odele tandre închinate mării și înălțimilor muntoase, mai puțin pentru poemele sale sociale sau angajate politic.

Nașterile

Niciodată nu ne aducem aminte că am murit.

Câtă răbdare am avut
să socotim
și să rânduim
numerele, zilele
anii și lunile, părul, gurile pe care le-am sărutat,
iar minutul când vom muri
o să rămână neconsemnat:
îl vom da altora în amintire,
sau îl lăsăm pur și simplu în grija apei,
a apei, a aerului, a timpului.
Nu avem amintiri nici
de la nașterea noastră,
oricât de important și de proaspăt a fost
faptul că ne-am născut,
nu ne aducem aminte niciun detaliu,
nu am păstrat nicio ramură
din acea primă lumină…

Se știe doar că ne naștem.

Se știe doar că în acea încăpere
sau în acea pădure
sau în cocioaba din acel cartier de pescari
sau pe trepidantele plantații de trestie de zahăr
deodată se face simțită o tăcere extrem de stranie
un minut solemn de lemn
iar o femei se așază să nască.

Se știe doar că ne-am născut.

Însă din teribila zdruncinătură
a trecerii de la nu fi la a fi,
la a avea mâini,
a vedea, a avea ochi,
a mânca, a plânge și a se deșerta
și a iubi și a iubi și a suferi și a suferi,
de la acea tranziție sau înfrigurare
a conținutului electric care asumă
un corp ce este mult mai mult decât o cupă vie,
sau despre acea femeie nelocuită,
mama rămasă acolo cu sângele ei
și cu plinătatea ei sfâșietoare
și cu sfârșitul și cu începutul ei
și cu vraiștea care îi face pulsul
să turbeze, cu pământul bătut și cu păturile întinse
pe el, până când totul se strânge
și se adaugă încă un nod la firul vieții,
nimic, nu s-a păstrat nimic din memoria ta
despre viteza mare care a mai ridicat un val
și a doborât din copac un măr obscur.

Nu-ți amintești nimic altceva decât viața ta.

(Puteri depline – 1961-1962, fragmente)

Dimineață

44

Să știi că nu te iubesc și că te iubesc
așa cum tot de două feluri este și viața,
cuvântul este o aripă de tăcere,
focul păstrează la el jumătate de frig.

Eu te iubesc pentru a începe să te iubesc,
și ca să re-re-încep așa infinitul
și ca să nu încetez niciodată să te iubesc:
și chiar de asta eu încî nu te iubesc.

Te iubesc și nu te iubesc ca și cum aș avea
în mâinile mele toate cheile fericirii
dar și un destin nesigur, nefericit.

Iubirea mea are două vieți ca să te iubească.
Iată de ce te iubesc când nu te te iubesc
și de ce te iubesc atuncea când te iubesc.

(O sută de sonete de iubire – 1957-1959, fragmente)

Poezia

S-a întâmplat la acea vârstă… Poezia
a venit să mă caute. Nu știu, nu știu de unde
a apărut, din iarnă sau din fluviu.
Nu știu nici cum și când,
nu, nu erau voci, nu erau
cuvinte, nici tăcere,
dar ea mă striga de pe un drum,
din crengile nopții,
brusc când eram împreună cu alții,
sau între focuri violente
sau pe când mă întorceam singur,
stătea lipsită de chip acolo
și mă atingea.

Nu știam ce să zic, gura mea
nu știa
să numească,
ochii mei erau orbi,
și ceva nedeslușit mă înghiontea în inimă,
febră sau aripi pierdute,
eu mă alcătuiam încetul cu-ncetul singur,
descifrând
acea arsură,
și am scris primul meu rând vag,
confuz, fără corp, o pură
tâmpenie,
pură știință
a celui ce nu știe nimic,
apoi am văzut deodată
cerul
curățându-se de sâmburi
și deschis,
planete,
plantații palpitante,
umbre perforate,
găurite
de săgeți, de foc și de flori,
și noaptea năvalnică, universul.

Iar eu, creatura infimă,
îmbătată de marele vid
constelat,
asemănător, copiind imaginea
misterului,
m-am simțit parte pură
a abisului,
mă rostogoleam împreună cu stelele,
iar inima mi se deznoda în vânt.

(Acolo unde se naște ploaia, Memorialul de la Isla Negra – 1962-1964, fragmente)

Nu e necesar

Nu e necesar să te-apuci să fluieri
ca să fii singur,
ca să trăiești în întunecime.

În plină mulțime sau în plin cer,
ne amintim deseori de acel noi înșine
intim și gol de tot,
singurul care știe cum ne cresc unghiile,
care știe cum se alcătuiește liniștea
și cum se naște biata ei cuvântare.
Există un Petru pentru fiecare în parte
de lumini și liniștitoare stele ca Berenice,
numai că acolo, în adânc
dedesubtul vârstei și sub veșminte
noi încă nu avem nume,
noi suntem altfel.
Nu doar pentru a adormi s-au închis ochii noștri,
dar și ca să nu mai vadă același cer.
Brusc ne simțim obosiți, plictisiți
și ca și cum clopoțelul de la colegiu
ar suna momentul de începere-a școlii,
și ne aducem aminte de petala ascunsă
de sâmburele, de rădăcina aproape secretă,
iar atunci brusc iată-ne deveniți
puritate, uitare
și autenticitate
între cele patru ziduri din pielea noastră unică,
între cele două spade ale lui a trăi și ale lui a muri.

(Sonată critică, Memorialul de la Isla Negra – 1962-1964, fragmente)

Pablo Neruda | Credit foto: Getty Images

Nu există lumină pură

Nu există lumină pură
și nici umbre prin amintiri:
au devenit cenușă violacee
sau murdar caldarâm
și strada călcată-n picioare și oamenii
care forfoteau intrând sau ieșind din piață.

Sunt în schimb alte amintiri: unele sar deodată
și încă mușcă asemeni dinților unei fiare nesătule.
Caută, rod și ultimul os, devorează
această lungă tăcere a celor rămase în urmă.

Totul a rămas în urmă aurora și noaptea,
ziua suspendată ca un pod între umbre,
orașele, porturile de iubire și de ranchiună,
ca și cum războiul ar fi fost intrat în magazie
și ar fi luat una după alta toate mărfurile
până când vântul, vâjâind prin porțile care se bălăngăne,
ajuns la etajerele goale
ar face acolo ochii uitării să danseze.

Iată de ce și ziua se ridică la foc lent,
și la fel iubirea, parfumul unor cețuri îndepărtate,
și se întoarce orașul fără steaguri, stradă cu stradă,
poate mai palpitând, venind să trăiască în fum.

Ore ale zilei de ieri înșirate pe firul
unei vieți cum ar trece prin urechile unui ac însângerat
și printre deciziile neîncetat amânate,
printre izbiturile infinite ale mării sau printre
îndoielile și palpitațiile cerului cu ale lui iasomii.

Cine sunt eu Acela? Oare cel care nu știa
să surâdă, și cel care de prea îndoliat ce era murea?
Cel care purta și clopoțelul și garoafa serbării,
dar stângaci răsturna și pupitrul frigului?

E târziu, târziu. Și continui. Continui cu un exemplu
între atâtea altele, morala lor îmi scapă,
căci din toate viețile pe care le-am avut sunt absent
și sunt, în același timp, același om care-am fost.

Poate ăsta-i sfârșitul, adevărul misterios.

Viața, o continuă succesiune de goluri,
care cu zile și bezne umple această cupă
și fulgerul îngropat ca un prinț din vechime
în propriul său lințoliu de minereu bolnav;
până când din atât de tardivi cum suntem și tot nu suntem
din a fi și din a nu fi rezultă ce este viața.
Din ceea ce am fost nu mi-au rămas decât aceste arsuri crude
fiindcă acele dureri mi-au confirmat existența.

(Luna în labirint, Memorialul de la Isla Negra – 1962-1964, fragmente)

Dinu Flămând (în prefața antologiei Nu există lumină pură): „Noile generații de cititori descoperă, cu sinceră încântare, îndeosebi poezia de dragoste a lui Neruda. Le vorbește din ea o sensibilitate autentică ce ignoră capriciile și frivolitățile modelor, o experiență personală generoasă și nobilă, deschisă și comunicativă. Lirismul profund și tandru, dar și forța vitală a acestei poezii, din care nu lipsesc umorul fin, precum și o viziune compasivă inspirată de precaritatea ființei umane sunt, de asemenea, câteva dintre trăsăturile indemodabile ale marelui său talent. Calitatea umană conținută în vocea auctorială inspiră o reconfortantă senzație de onestitate. Iar spectacolul figurilor de stil, cascadele de imagini, retorica învăluitoare, finețea tușelor de culoare, cu neașteptatele salturi peste expresii și locuri comune pe care Neruda le evită cu grație, sunt tot atâtea trăsături ale unei scriituri ce expune efectiv o personalitate inconfundabilă. […]

Poetul palpează spațiul și substanța confuză din realitatea imediată, încercând să forțeze misterul transcendenței. Poezia și viața pe care o conține îi apar ca o descoperire uimitoare, terifiantă, dar și fastuoasă prin spectacolul diversității lor. Neruda intuiește «gravitatea și misterul vieții», cum ar spune Fernando Pessoa. Și dobândește deja convingerea că această viață este și viața poeziei.

[…] și-a păstrat același spirit inventiv, curios și dubitativ care dă pulsul secret al poeziei sale. Iar faptul că această poezie se menține vie și actuală chiar și scoasă din conjuncturile social-politice care au influențat-o este adevărata victorie a lui Neruda. Ca atâția alți visători din generația lui, Neruda voia să schimbe lumea din temelii, după ce a crezut că găsise în marxism-leninism programul unei reforme umaniste globale cu sorți de izbândă. S-a înșelat și a fost înșelat, iar viața lui de militant s-a încheiat ca o ilustrare tragică a destinului orb și cinic. Un creator, spunea Neruda, nu trebuie să fraternizeze «doar cu trandafirul și cu simetria», ci și cu «neobositele speranțe umane». Cum să nu-i dăm dreptate acestui poet care atrăgea sute de mii de oameni pe unele stadioane din America Latină, veniți la chemarea liderului politic, dar și ca să asculte pur și simplu poezie.”

Pablo Neruda, „Nu există lumină pură”, Editura Art, Colecția „Malul albastru”, 2018, 342 pagini, traducere, prefață, tabel cronologic și note de Dinu Flămând.
Pablo NERUDA, al cărui nume real era Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, s-a născut în 12 iulie 1904, în orașul Parral din Chile, ca fiu al unui muncitor la căile ferate.
Între 1917 și 1920, s-a manifestat ca scriitor precoce, debutând cu articole și poeme în ziarul local La Mañana. În această perioadă a întâlnit-o pe celebra poetă Gabriela Mistral, care i-a făcut cadou cărți de Tolstoi, Dostoievski și Cehov, decisive pentru formarea sa literară. Ulterior, a publicat constant poezii în jurnalul literar „Selva Austral”, sub pseudonimul Pablo Neruda – nume împrumutat de la poetul ceh Jan Neruda (1834–1891), inițial pentru a-și ascunde preocupările literare.
Începând cu 1927, Pablo Neruda și-a început cariera diplomatică, în calitate de consul onorific la Rangoon (Birmania).
Odată cu izbucnirea războiului civil din Spania (1936), în timpul căruia poetul Federico García Lorca a fost asasinat datorită simpatiilor sale politice de stânga, Neruda a renunțat la neutralitatea diplomatică pentru a-și manifesta public adeziunea față de republicani. Destituit din funcția de consul, Neruda a continuat să militeze împotriva dictaturii de dreapta și a început să lucreze la ciclul de poezii intitulat Spania în inimă.
În anii următori, a participat activ la viața politică a timpului său, prin campanii militantiste, conferințe și turnee în țară și străinătate, pentru ca, în 1969 să fie desemnat din partea Partidului Comunist candidat la președinția Republicii Chile. Ulterior s-a retras în favoarea lui Salvator Allende, reprezentant al coaliției de stânga „Unitatea Populară”, care a și fost ales președinte în 1970. Pablo Neruda a devenit ambasador la Paris și, în paralel cu activitatea diplomatică și politică, a continuat să publice poezii, editarea în tiraje impresionante a operelor sale în spaniolă și în numeroase alte limbi marcând recunoașterea valorii universale a liricii sale. În 1971 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură pentru opera sa „care, cu sufletul unei forțe elementare, dă viață destinului și viselor unui întreg continent” .
La 11 septembrie 1973, un puci militar condus de generalul Augusto Pinochet a răsturnat guvernul „Unității Populare”, instituind un regim de teroare, iar președintele Salvador Allende a fost executat. În seara zilei de 23 septembrie, a murit și poetul Pablo Neruda, la o clinică unde se afla internat pentru tratament oncologic. Există suspiciunea că poetul ar fi fost asasinat la comanda dictatorului chilian.
Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


SUSŢINEŢI REVISTA PARAGRAF

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on email
Email
Share on print
Print

RECOMANDĂRI:

comentarii:

%d blogeri au apreciat: