Printre evenimentele poetice ale anului 2019, apariţia, la editura Tracus Arte, a primei traduceri integrale a volumului Alcooluri de Guillaume Apollinaire, în tălmăcirea lui Octavian Soviany, constituie un moment notabil: şi aceasta atât prin faptul că aduce în faţa cititorului român pe unul din cei mai importanţi poeţi ai secolului trecut, cât şi prin performanţa traducerii. Multe sondaje de opinie au plasat, de altfel, Alcooluri printre cele mai importante opere ale literaturii franceze din secolul al XX-lea. În sângele poetului Guillaume Apollinaire, el însuşi un „metec” (de origine poloneză, după mamă), coexistă tradiţia îndepărtată şi noutatea îndrăzneaţă, curgerea lichidă a materiei şi zbaterea de foc a cuvântului revărsat într-o lavă din care este făurită o nouă materie poetică.

Cultura noastră nu se află la prima confruntare cu dificila provocare la care Apollinaire îşi supune cititorii şi, mai ales, pe traducători. Încercării timide a lui Mihai Beniuc de a traduce o parte a liricii lui Apollinaire (Poeme, 1963), marcate de o selecţie a poeziilor şi de o interpretare a lor impregnate de accente proletcultiste, i-a succedat culegerea selectivă Pagini alese, apărută în 1971, printre traducători numărându-se Nina Cassian, Leonid Dimov, Taşcu Gheorghiu, Virgil Teodorescu. La peste o sută de ani de la apariţia Alcoolurilor, cultura română se îmbogăţeşte cu prima traducere integrală a unui volum capital în istoria literaturii moderne, datorată unuia din cei mai proeminenţi traducători de poezie franceză ai spaţiului nostru, Octavian Soviany. Tălmăcirilor sale din Baudelaire, Verlaine, Villon, Vigny sau Nerval li se adaugă o reuşită excepţională, care iese în evidenţă prin acurateţe şi plasticitate.  

Dacă am intenţiona să caracterizăm creaţia lui Apollinaire, probabil cel mai bun punct de pornire ar fi acela că poetul francez combate lectura leneşă. Primul vers al volumului („De toată lumea cea veche osteneşti în sfârşit”) ne introduce într-o lume în care juxtapunerea spaţiilor aboleşte temporalitatea, iar istoricitatea se cufundă în banalul cotidianului, în condiţiile pierderii memoriei (fenomen recurent la Apollinaire, exprimat în mai multe poeme prin imagini precum cea a decapitării). Din privirea poetului dispare perspectiva, înghiţită de un prezent indistinct şi tern, vocea lirică pare să facă dreptate inclusiv elementelor mai puţin semnificative ale realului, care se alătură unele celorlalte printr-un colaj inspirat din artele plastice, însă fără vreo legătură în plan ontologic, limbajul este supus unui proces de desolemnizare. Privilegierea simultaneităţii duce astfel cu gândul nu numai la cubism (Apollinaire a fost şi un rafinat comentator de pictură modernă), ci şi la o transpunere teatrală a lumii, poetul refugiindu-se uneori prin comentariile făcute într-un spaţiu al didascaliei şi reconstruind realitatea printr-o spontaneitate (în mod paradoxal) premeditată.

Chiar titlul culegerii arată că Apollinaire este sensibil la virtuţile lichidului, precum transparenţa, curgerea nediferenţiată, capacitatea de a dizolva materia, întrucât acesta reuneşte potenţa distructivă şi pe cea regeneratoare. Elasticitatea relaţiei cu materia se continuă şi în plan prozodic, prin suprimarea punctuaţiei, procedeu asupra căruia Octavian Soviany atrage atenţia în prefaţă, stabilindu-i paternitatea exactă. Traducerea lui Soviany va şi exploata pe deplin absenţa punctuaţiei, care duce la o destructurare a materiei poetice şi chiar la „deliteraturizarea” poemului, prin punerea în valoare a ingambamentului şi prin permutările operate în materia poetică. Ambiguităţile semantice generate de aceste inovaţii favorizează lecturi multiple ale poeziei apollinairiene şi-l îndeamnă pe cititor să-şi stimuleze capacitatea de a genera noi sensuri, revenind asupra lecturii.

Intuiţia poetică fundamentală pe care o trădează această traducere este aceea că lirismul apollinairian se bizuie pe ritm; aceasta şi explică jocul dintre expansiune şi contragere, excepţional transpus de Octavian Soviany în Casa morţilor sau în Podul Mirabeau, în aceasta din urmă falsele catrene apollinairiene fiind redate în terţine. Însuşi volumul ascultă de un anumit ritm constitutiv, iar alternanţa poemelor lungi cu unele mai scurte a fost evidenţiată în repetate rânduri de critici. Uneori, în Rosemonde sau în La închisoarea Santé, traducerea este foarte liberă, fără a sacrifica însă din poezia apollinairiană, urmând îndeaproape curgerea şi spiritul originalului. Versiunea lui Octavian Soviany te provoacă la supremul test, cel al lecturii cu voce tare, spre a te pătrunde de ritmul lui Apollinaire, studiat în profunzime. Este uluitor faptul că texte precum Renană de toamnă sau Vendemiar sunt chiar îmbogăţite în traducerea lui Soviany (este suficient să exemplificăm prin „Orbilor cu apucături de destin” pentru versul „Vous les aveugles comme le destin”).

Volumul Alcooluri în versiunea apărută la Tracus Arte se relevă astfel drept o mostră de virtuozitate tehnică, iar o lectură paralelă a textului francez şi a celui românesc nu poate decât să sporească plăcerea lectorului bilingv graţie arsenalului desfăşurat: conservarea cuvintelor rare sau a termenilor creaţi de către Apollinaire, explicaţi în note de subsol (metivă pentru metisă, supra-marine, pantaur), păstrarea numelor proprii plasate de poet în rimă (malade-Cyclade/nu se cade-Ciclade, les giroflées-Paraclet/buchet-Paraclet), transpunerea desăvârşită în ritm şi rimă din poeme precum La închisoarea Santé constituie mostre de virtuozitate tehnică, răspândite cu generozitate pe parcursul unei traduceri pline de har.

Nu în ultimul rând, volumul apărut la editura Tracus Arte ne oferă una din cele mai rafinate exegeze ale creaţiei lui Apollinaire, atât prin prefaţă, cât şi prin notele de subsol extrem de documentate, care fac trimitere la geneza poemelor, dar şi la multitudinea de semnificaţii desfăşurate de textul poetic. Traducătorul relevă legături cu Flaubert, Kipling, Homer, dar şi cu alţii, notele sale de subsol explică aluziile biblice, istorice sau cabalistice, evocă elemente biografice sau enciclopedice în măsură să clarifice demersul liric. Tranzitivitatea scriiturii lui Apollinaire, deschiderea sa ontologică sunt astfel puse în valoare de textul românesc, în traducerea lui Octavian Soviany, adaptată mai ales spiritului poetului. Volumul Alcooluri constituie în consecinţă o invitaţie adresată lectorului român de a pătrunde în universul lui Guillaume Apollinaire, de unde va ieşi neîndoios îmbogăţit cu noi sensuri şi frământat de alte întrebări pe care poezia ştie să le adreseze lumii.

Guillaume Apollinaire, „Alcooluri. Poeme (1898 – 1913)”, Editura Tracus Arte, 2019, 160 pagini, traducere, notiță introductivă, tabel cronologic și note de Octavian Soviany


Podul Mirabeau

Sub podul Mirabeau se duc la vale
Şi dragostea şi Sena mai aoare
Plăcerea se năştea din supărare

Să bată-n noapte rar un ceas
Trec zilele eu am rămas

Ţinându-ne de mână să ne privim spăşit
Cu braţele întinse un pod închipuit
Sub care curge fluviul sătul de atât privit

Să bată-n noapte rar un ceas
Trec zilele eu am rămas

Şi dragostea se duce ca apa somnolentă
Şi dragostea se duce iar viaţa-mi pare lentă
Iubirea-i trecătoare speranţa violentă

Să bată-n noapte rar un ceas
Trec zilele eu am rămas

Trec zile lungi trec săptămâni posace
Nici dragostea nici timpul dus se-ntoarce
Iar Sena se tot duce pe sub arce

Să bată-n noapte rar un ceas
Trec zilele eu am rămas

Marizibill

La Köln pe uliţa cu fete
Bătea trotuaru-ncolo-ncoa
Vânzându-şi farmecele biete
Iar când spre ziuă se scârbea
Mergea-n tractir să se îmbete

Şi îl ţinea la mare trai
Pe-un peşte roşcovan la faţă
Un ovreiaş puţind a ai
Ce-o culesese de la ţaţă
Dintr-un bordel de la Shanghai

Ştiu oameni umiliţi de soartă
Ce n-ating înălţimea ei
Buimaci aşa ca frunza moartă
Li-s focuri stinse ochii-n ei
Inima mişcă parcă-i poartă

Cortegiu

Dlui Léon Bailby

Pasăre liniştită care zbori invers o pasăre
care îţi faci cuibul în aer acolo la limita
Unde solul nostru străluceşte deja
Coboară-ţi a doua pleoapă pământu-ţi ia ochii
Când ridici capul

Şi eu sunt mâhnit şi întunecat tare
O ceaţă grea ce s-a abătut peste felinare
O mână ce mi-a acoperit ochii deodată
O boltă între voi şi toate luminile
Şi mă voi îndepărta luminat în mijlocul umbrelor
Printre şirurile de ochi ale astrelor mele dragi

O pasăre liniştită care zbori invers o pasăre
Care îţi faci cuibul în aer la limita
Unde memoria mea străluceşte deja
Coboară-ţi a doua pleoapă
Nu din cauza soarelui nici a pământului ci
A acestui foc alungit a cărui putere va creşte
Şi singura lumină va ajunge să fie-ntr-o zi

Într-o zi
Într-o zi mă aşteptam pe mine eu singur
Şi îmi spuneam să mergem Guillaume este timpul
Pentru că ştiu în sfârşit cine sunt eu
Eu care-i cunosc atât de bine pe ceilalţi
Îi cunosc cu ajutorul celor cinci simţuri şi al altora câtorva
Îmi ajunge să le văd picioarele ca să-i pot cu miile reconstitui
Să le văd picioarele panice un singur fir de păr şi atât
Să le văd limba dacă am chef să fac pe doctorul
Sau să le văd copiii dacă am chef să fac pe profetul
Vasele armatorilor pana poeţilor
Monedele orbilor mâinile muţilor
sau din cauza vocabularului şi nu a scrisului o scrisoare
A celor care au trecut de douăzeci de ani
Îmi ajunge să le simt mirosul bisericilor
Mirosul fluviilor din oraşele lor
O Cornelius Agrippa îmi ajunge mirosul unui căţel
Ca să-i descriu exact pe concetăţenii tăi din Colonia
Pe regii lor magi şi tapiseria ursulină
Care ţi-a inspirat acea greşeală ce le priveşte pe toate femeile
Îmi ajunge să gust mireasma laurului pe care-l cultivă ca să ştiu
dacă-i iubesc
sau dacă-i dispreţuiesc
Să le ating hainele ca să-mi dau seama
Dacă sunt friguroşi sau nu
O oameni pe care-i cunosc
Îmi ajunge să le aud zgomotul paşilor
Ca să pot arăta fără greş direcţia pe care au luat-o
Îmi ajunge să ştiu toate acestea ca să cred că am dreptul
De a-i readuce la viaţă pe ceilalţi
Într-o zi mă aşteptam pe mine eu singur
Şi-mi spuneam să mergem Guilaume este timpul
Cu un pas liric înaintau toţi acei
Pe care îi iubesc dar eu nu eram printre ei
Uriaşi plini de alge treceau prin oraşele lor submarine
Unde fiecare turn e o insulă-n sine
Şi cu adâncimile-i limpezi marea acea
Curgea sânge din venele mele inima îmi bătea
Sus pe pământ veneau cu miile populaţiile albe
Ţinea câte-o roză în mână fiecare bărbat din duium
Iar graiul acela pe care îl inventară pe drum
L-am învăţat de la ei şi-l pot vorbi încă uşor
Treceau şi eu îmi căutam corpul în mijlocul lor
Toţi cei care veneau şi nu erau nu eu însumi
Aduceau cu ei câte o bucată din mine însumi
Şi m-au zidit puţin câte puţin aşa cum se clădeşte un turn
Popoarele se îngrămădeau şi am apărut chiar eu însumi
Aşa cum mă formau toate acele corpuri şi lucrurile omeneşti

Vremi trecute vremi Moarte O zeilor care m-aţi făcut
Vă priveam în trecerea voastră
şi voi aţi trecut
Apoi luându-mi ochii de la acel vid de la acel viitor
Am văzut în mine trecutul cum creşte în mine ia spor

Nimic nu e mort decât cele ce-s încă pe cale
Pe lângă trecut viitoru-i lipsit de culoare
Şi nu are nici formă pe lângă ceea ce este perfect
O bună-mbinare de efort şi efect


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

 

Răzvan Ventura
Doctor în litere al Universităţii din Bucureşti. A publicat două volume de exegeză literară franceză (Gustave Flaubert – Miracolul absenţei, 2014, Materie şi violenţă la Lautréamont şi Apollinaire, 2018), un Dicţionar francez – român, român – francez de termeni de intelligence (2017) şi este coautor al unui Dicţionar de scriitori francezi (2012). A publicat în reviste universitare de specialitate articole despre Flaubert, Larbaud, Molière, Lautréamont, E. A. Poe, Gautier, Voltaire, Apollinaire, Maupassant.