În poezia lui Vladimír Holan, viziunea asupra existenței este intens subiectivă, distorsionată intenționat și îndreptată către zonele arhetipale ale culturii. Domină sentimentul de pierdere a sensului, de alienare, o compensație fiind emanațiile subconștientului și frenezia sexuală. Eroul liric se luptă cu un destin implacabil și are puseuri de eliberare a eului, reflectate în violența de limbaj și de atitudine.


Pe fațada unei case din centrul orașului Praga există o placă memorială gravată cu numele lui Vladimír Holan și cu mărturia mult prea modestă a acestuia: „Viața mea a fost uluitoare pentru că a fost obișnuită”.

Poetul, filosoful și traducătorul ceh Vladimír Holan (1905-1980) și-a început activitatea în anii ’20-’30 și a avut o influență decisivă asupra literaturii moderniste din țara sa. S-a născut la Praga, în familia unui funcționar. După absolvirea liceului, a lucrat în domeniul asigurărilor, la care a renunțat în 1933 pentru a se dedica exclusiv literaturii. Situația sa materială a devenit critică, iar singurul lux pe care și l-a permis au fost cărțile, adunate într-o bibliotecă remarcabilă. Holan era pasionat de misticism și de religiile antice, aspecte reflectate în opera sa. De primul volum de poezii, Blouznivý vějíř (Evantaiul viselor, 1926), autorul s-a dezis și și-a fixat debutul prin volumul suprarealist Triumf smrti (Triumful morții, 1930). Poezia lui Holan din următoarea perioadă profilează tendențios evenimentele politice care au marcat statul cehoslovac: Acordul de la Munchen din 1938-1939 și ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă, apoi lovitura de stat din februarie 1948, când comuniștii cehoslovaci au preluat puterea cu sprijinul Uniunii Sovietice. Holan se înscrie în Partidul Comunist, dar este profund dezamăgit și apar primele conflicte cu cenzura. În 1960 este nominalizat la Premiul Nobel. Din august 1968, în noua etapă de consolidare a comunismului, Holan devine un autor aproape interzis. Este acuzat de formalism, își pierde numeroși prieteni în Marea Epurare și este evacuat într-un apartament insalubru, unde continuă să adune literați, artiști, poeți și să organizeze serate (un vizitator frecvent era cineastul Miloš Forman). Copleșit de moartea fiicei sale bolnave de sindromul Down, din 1974 Holan a renunțat definitiv la scris și patru ani mai târziu s-a stins. Fascinația lui Holan pentru poezie este demonstrată și de excelentele traduceri. I-a transpus în cehă pe Nizami, Ronsard, Vildrac, Gongora, Baudelaire, Lermontov, Lenau, Mickiewicz, Rilke etc. (în total 160 de autori din 16 literaturi). În etapa timpurie de creație, a fost influențat de poetismul ceh, o mișcare modernist-avangardistă dezvolată exclusiv pe teritoriul Cehoslovaciei, marcată, pe de o parte, de traumele Primului Război Mondial, pe de alta de experimentele expresionismului și ale suprarealismului. În perioada 1949-1962, Holan a lucrat la cel mai cunoscut și mistic poem al său, Noapte cu Hamlet. Criticii apreciază că talentul lui Holan în acest poem atinge nivelul lui Shakespeare.

În poezia lui Holan, viziunea asupra existenței este intens subiectivă, distorsionată intenționat și îndreptată către zonele arhetipale ale culturii. Domină sentimentul de pierdere a sensului, de alienare, o compensație fiind emanațiile subconștientului și frenezia sexuală. Eroul liric se luptă cu un destin implacabil și are puseuri de eliberare a eului, reflectate în violența de limbaj și de atitudine. Poate fi resimțită ca agasantă, chiar dacă la niveluri și cu inflexiuni diferite, o anumită tensiune senzuală, vizibilă în ambele volume la care mă voi referi.

În volumul Durere (1949-1955), Holan exersează formula autobiografiei lirice, pe o tonalitate de rebeliune dezamorsată. Se discută acut problema Poetului și a Poeziei, în arte poetice cu decor bizar-fantastic, apocaliptic, în care poetul pare devorat de realitate: „Peştera vorbelor!…/ Doar poetul adevărat, pe propria răspundere/ înnebunind îşi pierde acolo aripile,/ şi cum să le întoarcă forţei terestre/ şi să nu rănească pe cea care o atrage/ pământul…” (Peştera vorbelor). Poetul, care se definește adesea ca parte a programului divin, își analizează condiția terestră și este sfâșiat între ipostaza de om și cea de artist: „Sunt mai muritor decât trupul meu” (Nesomn), „– Cum să nu fii? mă întreabă azi un amic,/cum să nu fii, fără să răneşti pe cineva/ pe mamă, pe soţie, pe copil?” (Anul cel crud). Nu lipsesc gesturile patetice și bilanțurile înfricoșătoare: „doar poetul ucide poezia”, „cine a pășit în lumea poeziei nu se mai întoarce”. Holan exploatează imaginarul expresionist strident, mai ales în decupajele peisagistice: „E clipa când cufărul greu al zorilor/ ne ia măduva spinării drept fermoar” (Zori), „Această alee de vişini, pe care păşeşte acum/ un ţăran/ ce duce nişte raci în sac/ este luminată de poluţia/ Căii Lactee şi străluceşte de bani…” (Noaptea). O temă recurentă este cea a femeii și feminității, abordată în acest volum cu intonații „decente”, fără căutarea surescitată și prădarea corpului feminin, caracteristice poemului Toscana, la care mă voi referi ulterior: „Toate cuvintele mele, nimicite de simpla uimire,/ vorbesc despre trupul femeii… Conştientul/ frumuseţii ei cheamă muţenia mea/ până la dorinţă, cântec, deificare, chiar/ rugăciune” (Trupul femeii). Discursul este gnomic, cu meditații nostalgic-amare despre moarte, timp, memorie: „Moartea are în termos lacrimi de om”, „Amintirile sunt aici doar fiindcă/ Timpul a fost profanat”. Multe poeme de dragoste pot fi privite și ca arte poetice disimulate, în care iubita își dispută rolul cu Poezia sau cu inspirația: „Am intrat în cabină şi am fost singuri./ Ne-am privit şi nimic/ altceva./ Două vieţi, o clipă, plinătate, nebunie…/ La etajul cinci a coborât, iar eu, urcând,/ am înţeles că n-am s-o mai văd vreodată,/ că această întâlnire va fi pentru totdeauna şi/ nimic mai mult,/ iar dacă aş merge după ea, aş păşi ca un mort,/ şi chiar dacă ea s-ar întoarce spre mine,/ s-ar întoarce din lumea cealaltă”. (Întâlnire în lift).

Vladimír Holan | Credit foto: Wikimedia Commons

Amplul poem narativ Toscana (1963) reflectă pasiunea lui Holan pentru Italia și romanitatea orientală, precum și nostalgia pentru Regatul Boemiei, o putere regională importantă în Evul Mediu. Prin alternanță temporală, perspectiva se mută în Praga contemporană autorului, copleșită de absurdul social. Fundalul este o poveste de dragoste neîmplinită, cu imersiuni acute în vis. Devine captivant, dar și derutant jocul cu planurile temporale, care subliniază ideea timpului relativ și reversibil: „În Paradis Adam a stat doar șase ore…/ Nu se știe, căci timpul este puțin convingător/ în secretul fiecărei secunde…/ și speranța? Speranța a fost născută/ Din tragedie…/ Iar din speranța împlinită se naște tragedia”. Perspectiva funestă (caracteristică de altfel întregii opere a lui Holan) este indusă tot de relația cu timpul: „Suntem în mișcare,/ în mișcarea morții ce dă dreptate timpului…”. Șochează în poem, după cum avertizam, reprezentarea femeii și a feminității, discursul grotesc-vulgar despre „puterea locurilor intangibile” ale femeii, cu foarte rare momente de sublimare („Doar aerul după ninsoare/ Ar fi mai tânăr decât pielea ei”). Femeia pare a fi tentația ineluctabilă, cu care instanța masculină se luptă până la autoanulare („bărbatul suferă, iar poetul e nebun”). Succesiunea ipostazelor amant-poet este abruptă, nevrotică și construită pe imagini viscerale, de exibiționism instinctual: „Deasupra Castelului Waldstein se vedeau/ murdării bărbătești pe cearșeaful lunii,/ umbrele cădeau dezordonat…”, „mișcarea ghețarilor copulându-se”. Accentele expresioniste generează tablouri bulversante: „mațul gros al furturnii umplut cu arpacaș”, „mâna viforului și-a îmbrăcat/ O mânecă de scrib din burlanul sobei”, „Puțină făină plină de viermi/ era împrăștiată pe sita lunii”, „râia orizontului”. Eșecul erotic pune în valoare dimensiunea gravă (dar și autoironică) a poetului: „Ei bine, dar eu întreb: dacă și poeții/ Plâng, plâng cu adevărat,/ Până ce lacrimile li se preling pe obraji/ În barbă/ Dacă au barbă. Iar dacă nu au barbă,/ Dacă sunt bărbieriți fără motiv,/ dacă lacrimile le curg până la buze/ și se strâng pe bărbie căzând/ apoi pe piept, înseamnă că sunt/ fără cămașă. Ori cămașa e de neînlocuit?”.

Cele două volume traduse în română la care m-am referit dezvăluie un poet puternic, răvășitor, despre care Iuri Levitanski, traducător al lui Holan în rusă, scrie într-un text dedicat: „Poetul ceh Vladimír Holan/ A trăit cu demnitate în această lume. […]/ Profet și clarvăzător/ Apostol excomunicat. […]/ Copil mic./ Copil mare./ Copil bătrân”.

Holan a fost tradus pentru prima dată în română în 1974, cu cel mai cunoscut poem al său, Noapte cu Hamlet (traducere de Ovidiu Genaru şi Dragoş Şesan, Bucureşti, Editura Univers, 1974), apoi în 1998, cu poemul Toscana (traducere de Sorin Paliga, București, Editura Lucretius). Sorin Paliga, conferențiar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, a revenit asupra operei lui Holan și au rezultat două volume bilingve: retraducerea poemului Toscana (București, Meteor Publishing, 2017) și traducerea în premieră a volumului Durere (jurnal poetic: 8 ianuarie 1949 – 4 mai 1955), București, Meteor Publishing, 2017. În curs de apariție, tot sub semnătura traducătorului Sorin Paliga, sunt monumentalele poeme Noapte cu Ofelia și Noapte cu Hamlet: „– Concentrează-te,/ Hamlet, zic./ Să fie toate/ cu vatra, această/ înțelepciune a casei,/ ori cu patima părților/ lumești ale sângelui?/ El însă nu s-a supărat,/ zise: – Po, pa!/ Ce? întreb, iar el mă lumină:/ – Așa își spun tibetanii!/ continuând:/ – Fecioarele, ah, da,/ ele știu când bolește un copac!…” (Noapte cu Hamlet).


Acest material a fost realizat în exclusivitate pentru website-ul revistaparagraf.com. Articolul aparține Revistei Paragraf și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.